Managerii isi pot motiva subordonatii cu un singur cuvant

O gramada de studii au aratat, in mod documentat, cat de important este pentru noi sa fim niste fiinte sociale. Asa cum a descris expertul in neurostiinte Matt Lieberman in cartea sa “Social: Why Our Brains are Wired to Connect”, creierele noastre sunt atat de “acordate” la relatiile cu ceilalti oameni, incat trateaza succesele si esecurile sociale la fel precum trateaza placerile si durerile fizice. De exemplu, faptul ca suntem respinsi este inregistrat in creierul nostru ca “ranit” in acelasi mod in care ar fi inregistrata o lovitura la cap – similaritatea este atat de mare incat, daca iei o aspirina, te vei simti efectiv mai bine dupa o despartire dureroasa de persoana iubita.

David Rock, fondatorul NeuroLeadership Institute (asociatie internationala de cercetare care se ocupa de aplicarea in leadership a descoperirilor din domeniul neurostiintelor, care desemneaza ansamblul stiintelor creierului, n.tr.), a identificat starea “de relationare” (in original, “relatedness”), in care ne simtim legati mental si emotional de alti oameni – definita de sentimente de incredere, conectare si apartenenta – ca fiind una dintre principalele cinci categorii de placeri si suferinte sociale, alaturi de statut, certitudine, autonomie, tratament corect si impartial. Studiile realizate de Rock arata ca, in cazul in care angajatii trec prin experiente marcate de amenintari la adresa starii de conectare cu ceilalti sau chiar marcate de esecuri in relationarea cu ceilalti, performantele si dedicarea manifestata de catre acesti angajati vor avea, aproape sigur, de suferit. Alte studii au aratat ca sentimentul pe care-l au oamenii atunci cand lucreaza impreuna “prevesteste” un nivel mai inalt de motivare si, in special, de motivare intrinseca – un elixir magic, rezultat din combinatia dintre interesul oamenilor, placerea si bucuria oferita de experientele prin care trec atunci cand muncesc impreuna, precum si dedicarea lor, elixir care aduce cu sine cele mai bune performante posibile.

Teoretic, locul de munca modern ar trebui sa fie plin “de da pe dinafara” de atata relationare. La fel ca si stramosii nostri care erau vanatori-culegatori, noi ne aflam, in marea noastra majoritate, in niste echipe. Iar echipele ar trebui sa fie o sursa abundenta de recompense generate de starea de relationare in care ne aflam.

Cu toate acestea, desi s-ar putea sa avem niste obiective ale echipei si sa participam la sedinte de echipa, precum si sa fim judecati in functie de performantele pe care le obtine echipa noastra, foarte putini dintre noi lucreaza efectiv in echipe. De exemplu eu: imi desfasor toata munca de cercetare pe care o depun cu o echipa de alti cercetatori. Sunt co-autor la articole si carti. Colaboratorii mei si cu mine ne intalnim ca sa discutam despre diverse idei si ca sa facem planuri. Dar eu nu am analizat niciodata date impreuna cu un colaborator care sa stea chiar langa mine sau nu am trecut niciodata vreun participant la un experiment prin acel experiment anumit avandu-l efectiv alaturi de mine pe alt cercetator. Eu si co-autorii articolelor si cartilor pe care le-am scris nu am scris niciodata fraze aflandu-ne in aceeasi incapere. Da, urmarim in echipa multe scopuri si desfasuram in echipa multe proiecte dar, spre deosebire de acele cete de oameni preistorici care se strangeau impreuna pentru a dobori un mamut lanos, cea mai mare parte din munca pe care o depunem noi astazi in echipa este desfasurata totusi in solitudine.

Iar aceasta este, intr-o forma concentrata, partea ciudata a muncii in echipa. Chiar daca echipele sunt cea mai grozava sursa potentiala de conectare si apartenenta din mediul de lucru, munca in echipa este totusi una dintre cele mai singuratice munci pe care le vei depune vreodata.

Lucrul de care avem nevoie este un mod de a le da angajatilor sentimentul ca lucreaza intr-o echipa, chiar si atunci cand, practic, nu fac asa ceva. Si, datorita unor noi nou studii realizate de catre Priyanka Carr si Greg Walton de la Stanford University, acum stim o cale puternica prin care putem sa facem acest lucru: cea prin care spunem, pur si simplu, cuvantul “impreuna”.

In experimentele pe care le-au facut Carr si Carlton pentru studiile lor, participantii s-au intalnit mai intai in niste grupuri mici, apoi s-au separat pentru a lucra de unii singuri la rezolvarea unor puzzle-uri. Oamenilor din categoria celor care s-au aflat “psihologic impreuna” li s-a spus ca vor lucra la sarcinile lor “impreuna”, desi se vor afla in camere separate, si ca ulterior fie vor scrie ei insisi fie vor primi, de la un membru al echipei, indiciul care-i va ajuta sa rezolve puzzle-ul. In cazul categoriei “psihologic singuri”, nu a existat nici o mentiune despre faptul ca participantii ar fi impreuna, iar indiciul urma sa vina de la unul dintre cercetatorii care conduceau experimentul. Dar, de fapt, toti participantii lucrau singuri la rezolvarea puzzle-ului. Singura diferenta reala consta in sentimentul pe care putea sa-l creeze, in randul participantilor din prima categorie, faptul ca li s-a spus ca lucreaza “impreuna”.

Efectele acestei mici manipulari au fost profunde. Participantii din categoria “psihologic impreuna” au lucrat pentru o perioada de timp cu 48% mai lunga, au rezolvat in mod corect un numar mai mare de probleme si si-au amintit mult mai bine ceea ce au vazut. Ei au spus, de asemenea, ca s-au simtit mai putin obositi si mai putin epuizati de sarcina pe care au indeplinit-o. Ei au declarat ca puzzle-ul li s-a parut mai interesant cand au lucrat “impreuna” si ca au lucrat pentru o perioada mai lunga de timp la rezolvarea lui, datorita acelei motivatii intrinsece (mai degraba decat dintr-un sentiment de obligatie fata de echipa, care ar fi reprezentat o motivatie extrinseca).

Cuvantul “impreuna” este, pentru creierul nostru, un semnal social declansator foarte puternic. Pare sa serveasca drept un fel de recompensa pentru starea de relationare, semnalizandu-ti ca apartii unui grup de oameni si unui loc anumit, ca esti conectat si ca exista niste oameni in care poti avea incredere ca muncesc impreuna cu tine pentru indeplinirea aceluiasi scop comun.

Managerii si directorii executivi ar face un gest intelept daca ar folosi mult mai des acest cuvant. De fapt, daca esti manager sau director executiv, nu lasa sa treaca pe langa tine nici o oportunitate de comunicare in care sa folosesti acest cuvant. Permite ca acest cuvant, “impreuna”, sa le reaminteasca in mod constant subordonatilor tai faptul ca nu sunt singuri si sa te ajute sa-i motivezi ca sa aiba cele mai bune performante de care sunt ei in stare.

(Heidi Grant Halvorson este Associate Director la Motivation Science Center – un centru de cercetare al dorintelor oamenilor, ce face parte din Columbia University Business School – si autoarea cartilor “Nine Things Successful People Do Differently” si “Focus: Use Different Ways of Seeing the World to Power Influence and Success”)