Vrei să construieşti o echipă eficientă? Tratează-te de „lipsa de curiozitate”

Încearcă lucrul acesta: data viitoare când sunteţi într-o şedinţă de echipă, numără de câte ori faci o afirmaţie şi de câte ori pui o întrebare. Dacă eşti ca majoritatea liderilor de echipă, o să afli că petreci mai mult timp făcând afirmaţii decât punând întrebări – şi că unele dintre întrebările pe care le pui nu sunt deloc întrebări, doar par să fie.

Studiile făcute pe această temă arată că în echipele eficiente, membrii echipei le împărtăşesc celorlalţi propriile puncte de vedere şi, de asemenea, îi întreabă pe ceilalţi ce puncte de vedere au, la rândul lor. Prin combinaţia dintre transparenţă şi curiozitate, oamenii din echipă menţin discuţiile concentrate pe scopul lor adevărat, aduc toate informaţiile „pe masă”, află de ce anume au membrii echipei puncte de vedere diferite şi creează soluţii care iau în considerare toate perspectivele membrilor echipei. Drept urmare, aceste echipe au parte de relaţii de lucru mult mai bune şi demonstrează că pot obţine performanţe mai solide.

Atunci când liderii află că, de fapt, nu pun întrebări, ei adesea compensează acest lucru în mod exagerat, prin faptul că pun o grămadă de întrebări şi îşi păstrează pentru ei propriile puncte de vedere. Un asemenea comportament îi face pe membrii echipei să simtă că sunt mai degrabă interogaţi decât implicaţi.

Nicio întrebare nu este creată egală cu alta. Pentru a construi o echipă eficientă, nu e suficient să pui întrebări: trebuie să fii, cu adevărat, curios. Atunci când chiar eşti curios, pui întrebări ca să afli ce gândesc ceilalţi. Când nu eşti cu adevărat curios, pui întrebări al căror scop real este să îţi argumenteze sau să îţi demonstreze punctul de vedere – deci întrebări retorice.

Încearcă să îţi dai seama care dintre următoarele întrebări sunt „adevărate” şi care sunt retorice:

• „Doar nu crezi că soluţia ta chiar va funcţiona, nu?”
• „Dacă implementăm propunerea mea, ce probleme – dacă este să apară probleme – ar crea în diviziile voastre?”
• „Tu de ce crezi că ţi-am cerut ieri să faci un «follow up»?”

Prima şi a treia sunt întrebări retorice: în realitate, nu solicită un răspuns, ci declară implicit punctele de vedere ale vorbitorului sau îţi cer să ghiceşti la ce se gândeşte vorbitorul. Punerea de întrebări retorice este un comportament ce demonstrează atât lipsa curiozităţii, cât şi lipsa de transparenţă.

Întrebările retorice subminează relaţiile de lucru ale echipei tale şi îi reduc abilitatea de a lua decizii de înaltă calitate. Aceste întrebări îţi permit să le ceri celorlalţi să îţi dea socoteală, fără să fii transparent în privinţa propriilor tale puncte de vedere, ceea ce îi face pe membrii echipei să se simtă insultaţi, să devină defensivi sau să simtă că nu ţii cont de ei, excluzând din ecuaţie opiniile lor şi informaţiile de care dispun. Drept urmare, membrii echipei au din ce în ce mai puţină încredere în tine, se retrag din discuţii şi nu mai oferă informaţiile relevante de care echipa are nevoie pentru a lua decizii bune.

Iată câteva întrebări pe care ţi le poţi adresa pentru a afla dacă eşti pe cale să pui o întrebare veritabilă (precum ce-a de-a doua de mai sus). Dacă răspunzi cu „da” la oricare dintre întrebări, cea pe care urmează să o pui nu este veritabilă.

• Oare nu cumva ştiu deja răspunsul la această întrebare?
• Pun această întrebare doar ca să văd dacă oamenii îmi vor da răspunsul pe care vreau eu să-l aud?
• Pun oare întrebarea doar ca să îmi argumentez un punct de vedere?

Un alt mod prin care poţi să îţi dai seama dacă eşti pe cale să pui o întrebare retorică este să îţi faci ceea ce eu numesc testul „măi idiotule”. Uite cum funcţionează.

Adresează-ți, în tăcere, tocmai întrebarea pe care ai de gând să le-o pui celorlalţi. De exemplu, imaginează-ţi că în timpul unei şedinţe, subordonaţii tăi direcţi tocmai ţi-au spus că vor rata deadline-ul final al unui proiect important şi că au apărut costuri suplimentare în derularea proiectului – tocmai rezultatele pe care vă străduiaţi din greu să le evitaţi. Simţindu-te frustrat, ai putea fi tentat să răspunzi: „de ce credeaţi că v-am cerut să terminaţi treaba înainte de sfârşitul acestui an fiscal?”.

La sfârşitul întrebării pe care ţi-ai pus-o „în privat” adaugă cuvintele „măi idiotule”. Acum îţi spui ţie: „de ce credeaţi că v-am cerut să terminaţi treaba înainte de sfârşitul acestui an fiscal, măi idioţilor?”. Dacă întrebarea tot mai sună natural cu „măi idioţilor” la sfârşit, nu o pune: a fost cu adevărat, încă de la început, o întrebare retorică tăioasă.

Mai bine schimbă întrebarea într-o afirmaţie transparentă prin care le împărtăşeşti celorlalţi punctul tău de vedere, inclusiv raţionamentul şi sentimentele tale. Apoi adaugă o întrebare veritabilă, care să te ajute să afli mai multe despre situaţie. În acest caz ai putea spune: „asta chiar mă îngrijorează, pentru că deja supune bugetul de anul viitor la un risc. Ajutaţi-mă să înţeleg: ce anume s-a întâmplat de a determinat extinderea cheltuielilor ce ţin de acest proiect până în următorul an fiscal?”.

Trecerea de la întrebările retorice la cele veritabile ar putea fi mult mai dificilă decât pare. Este din cauză că întrebările pe care le pui şi afirmaţiile pe care le faci sunt impulsionate de către starea ta de spirit, de setul tău de valori fundamentale şi de presupunerile care, în mod inconştient, îţi conduc de fapt comportamentul.

Dacă operezi din starea de spirit în care urmăreşti de fapt, poate fără să îţi dai seama, obţinerea controlului unilateral, întrebările retorice îţi permit să ai control asupra membrilor echipei, prin faptul că le spui (în mod implicit) ceea ce crezi şi nu le permiţi să aibă vreo influenţă asupra ta.

Dacă operezi din starea de spirit a „învăţării reciproce” – bazată pe cinci valori de bază: transparenţă, curiozitate, alegeri informate şi făcute în mod liber, responsabilizare şi compasiune – eşti şi curios, şi transparent. Eşti curios, în sensul că îl vezi pe fiecare membru al echipei ca având o altă bucăţică, diferită de celelalte, din puzzle-ul pe care vrei să-l rezolvi, iar atitudinea care vine din această stare de spirit te va face să pui întrebări veritabile, pentru a impulsiona oferirea de informaţii şi idei; şi eşti transparent, în sensul că îţi exprimi punctul de vedere în mod clar şi explicit – nu deghizat în întrebări retorice. Prin faptul că eşti transparent în privinţa propriilor îngrijorări şi eşti curios să afli care sunt experienţele prin care trec şi perspectivele din care văd situaţia membrii echipei tale, ceea ce faci de fapt este să îmbunătăţeşti relaţiile de lucru, să impulsionezi apariţia unor soluţii mai creative şi să obţii mai multă responsabilizare şi dedicare faţă de decizi din partea tuturor membrilor echipei.

Deci, testează-ţi întrebările şi răspunde sincer: pui întrebări care sunt doar retorice?

Roger Schwarz este psiholog specializat în organizaţii, consultant pentru echipe ce funcţionează pe principii de leadership, precum şi preşedintele şi CEO-ul firmei de consultanţă Roger Schwarz & Associates. Este autorul cărţii “Smart Leaders, Smarter Teams: How You and Your Team Get Unstuck to Get Results”.