Perfuzia de bine. Sau despre cercul virtuos într-o lume obosită de sine | EDITORIAL 

Avem mașini care ne ușurează munca, algoritmi care ne anticipează nevoile, chatboturi care știu să ne răspundă înainte să formulăm întrebările. Dar uităm să vorbim unii cu alții. Cu adevărat. Față în față. Nu mai avem timp, nu mai avem chef pentru conversații reale.

Avem ceasuri inteligente care ne numără pașii, dar nu mai știm să ne plimbăm. Nu mai vrem, nu mai avem timp să mergem nicăieri fără un scop precis. Am uitat, pur și simplu, că o plimbare e despre a fi acolo. Despre a merge cu tine, nu către ceva.

Declamăm că suntem tot mai preocupați de sănătate. Ne îndopăm cu vitamine, facem cure de detoxifiere pentru toate organele știute și neștiute. Bem apă cu lămâie, ținem posturi intermitente, bem smoothie‑uri verzi și înghițim suplimente „antiaging”. Dar când, într‑adevăr, ne doare, cu greu strecurăm o vizită la medic în agendă. Și asta, de regulă, abia după ce „Dr. Google” ne‑a avertizat că ar putea fi ceva serios.

Despre creier… nu mai zic! Pentru că, nu‑i așa?, dacă nu doare, înseamnă că e bine. Trăim în abundență. Nu cred că omenirea a avut vreodată atâta hrană, atâta varietate. Dar mâncăm în fugă, fără gust, cu mintea răvășită de griji legate de kilograme, calorii, gluten, E‑uri și toată paleta de intoleranțe.

Avem cele mai confortabile saltele și paturi ergonomice. Dar, paradoxal, nu mai știm să dormim. Insomnia a devenit boala secolului. Noaptea e o altă scenă a luptelor noastre interne: grijile, notificările, gândurile care nu se opresc. Odihna nu mai e un drept, ci un lux.

Așteptăm tot anul concediul, visăm la el ca la o evadare. Dar când, în sfârșit, vine, nu reușim să ne desprindem. Ținem telefonul mai aproape ca oricând, „ca nu cumva să ratăm ceva”. Ne‑am pierdut reflexul de a ne deconecta cu adevărat.

Le oferim copiilor jucării inteligente, tablete, pregătiri suplimentare. Le‑am da și Luna, dacă ar cere‑o. Dar când vor, pur și simplu, timp cu noi… devenim zgârciți.

Cu câteva zile în urmă, pe la 21.30, mă sună o amică.
‑ Ce faci?
‑ Mă plimb prin cartier.
‑ O, ce bine, îți permiți!
Tonul ei m‑a făcut să mă simt tare vinovată.

Cred că ne afundăm, zi de zi, într‑o zonă din ce în ce mai ciudată. Cea în care a face tot timpul ceva, a fi ocupat, a fi epuizat a ajuns o medalie. Să spui, într‑o seară sau o duminică după‑amiază, „nu fac nimic” e aproape rușinos.

Dar poate cel mai grav e că, în mentalul colectiv, acest cerc închis de „vicii” a ajuns să fie perceput drept un cerc virtuos.

Mă uit și în organizații. Cea mai discutată afecțiune a vremurilor noastre pare a fi burnoutul. Se fac seminarii, ateliere, retreaturi. Parcă a devenit un fel de must have, o etichetă fără de care nu mai poate fi conceput succesul.

Și e o problemă, câtă vreme pentru unii oboseala a ajuns o medalie atât de prețioasă, încât, și dacă își rup o unghie, e „din cauză de… burnout”. Pe când cei care chiar suferă… nu văd, nu recunosc, nu fac nimic. Trag de ei, în tăcere, de pe o zi pe alta.

Și, da, asta chiar e o problemă. Pentru că zgomotul acesta superficial, care acoperă strident tăcerea lor asurzitoare, e cel care întreține, de fapt, iluzia acestui „cerc virtuos”.

E vară. E vremea concediilor. E, poate, cel mai bun moment pentru o perfuzie de bine. Nimic sofisticat. Nimic programat. Doar o doză zilnică. Simplă. Umană. O pauză asumată, fără vină. O oră fără ecrane. O plimbare fără destinație. Un „nu fac nimic” spus clar. O conversație reală. O farfurie mâncată fără griji. Un pui de somn la prânz. O oră de joacă, de „dat în mintea copiilor”. O zi în care să ne permitem să fim, nu doar să facem.

Aici începe cercul virtuos: de la curajul de a munci și de a trăi… făcând nimic din când în când. Nu ca extravaganță, nu ca moft. Nu cu vină! Ci ca un act de igienă. A muncii. A vieții. A minții. A sufletului.

E vremea vacanțelor! Să aveți zile tihnite, pline de bucurii simple! Și nu uitați: în bagaje, lângă crema de soare, puneți și o carte, e cea mai hrănitoare perfuzie de bine!

CITEȘTE ȘI: Fantomele oglinzii retrovizoare | EDITORIAL

Foto: ID 141155558 © Artinun Prekmoung | Dreamstime.com