Planeta și noi. O linguriță de responsabilitate
Când suntem tineri, energia noastră pare inepuizabilă, ca un izvor nesecat. O noapte nedormită pentru un proiect important nu e mare lucru, o cafea, un duș rece, și suntem gata să o luăm de la capăt. Ne credem invincibili, așa că, zi după zi, an după an, ne tot împingem limitele, fără să ne gândim la consecințe. Suntem convinși că putem continua la nesfârșit, că resursele noastre sunt inepuizabile.
Dar vine o zi – acea zi – când, inevitabil, simțim epuizarea. Corpul începe să ceară tot mai multe pauze, tot mai multă grijă. Cafeaua nu mai e un elixir magic, iar dușul rece e deja un risc. În acea zi înțelegem că, oricât ne-am dori, oricât ne-am strădui, nu mai putem continua în același ritm.
La fel și planeta. Mai bine de două secole, am tras de ea fără milă. Am luat fără să dăm înapoi, am consumat fără să ne uităm la ce rămâne în urmă. Am ars, am poluat, am tot crezut că o cafea și un duș rece va rezolva repede totul. Dar, iată, nu-i așa! Și pentru ea a venit acea zi. Ziua în care, complet epuizată, a început să strige. Astăzi, aproape ne imploră să oprim acest ritm nebun, să o lăsăm să respire. Râuri care se revarsă peste noapte, câmpuri pârjolite de secetă, furtuni violente care schimbă peisaje în doar câteva ore, călduri insuportabile care transformă orașele în cuptoare urbane, neospitaliere. Așa își exprimă ea epuizarea, ca într-o rugă disperată de a înceta abuzurile la care o supunem.
Ce facem noi, în acea zi, când simțim primele semnale de alarmă? Rareori luăm decizii radicale. În schimb, redescoperim că există weekenduri, mâncare sănătoasă, că există parcuri și săli de sport. Ne fortificăm cu un strop de calciu, de magneziu ori vitamina C. Doze mici, dar care, încet-încet, luate puțin câte puțin, ne ajută să ne refacem și să ne conservăm energia. Și chiar dacă pare nesemnificativ, aceste mici schimbări, în timp, fac diferența.
La fel și planeta. Conservarea resurselor ei nu înseamnă să renunțăm brusc la confortul lumii moderne. Nu înseamnă că trebuie să ne retragem în munți, să ne cultivăm singuri roșiile și ceapa, să stăm în beznă sau să renunțăm la deplasări, să trăim izolați. Dar un pic de responsabilitate, câțiva pași mărunți în direcția corectă, pot face o diferență uriașă. Putem începe cu gesturi mărunte, aparent nesemnificative, dar care, în timp, pot avea un impact enorm: să reducem risipa, să consumăm mai puțin din ce nu avem nevoie, să protejăm, în esență, ceea ce contează cu adevărat.
Planeta nu are nevoie nici de miliarde de sihaștri, nici de eroi, ci de oameni conștienți de impactul lor. De oameni suficient de înțelepți să înțeleagă că suntem în punctul în care, nici pentru ea, o simplă cafea și un duș nu mai sunt de ajuns.
Sunt convinsă, scepticii și negaționiștii vor spune că gesturile mici nu sunt suficiente, că impactul lor e neglijabil. Nu-i contrazic, dar sincer nu pot înțelege acest mod de gândire. Eu cred cu tărie că orice schimbare începe cu pași mici și că, puțin cu puțin, fiecare gest are puterea de a se transforma într-o mișcare mai mare. Și nu vorbesc din teorie! Am în spate peste 15 ani de voluntariat, cu multe acțiuni în cele mai dure și dificile cauze. Știu ce înseamnă să mobilizezi resurse aparent nesemnificative! După ce am strâns zeci de mii de euro din donații de 1, 10 sau 100 de lei, am credința fermă că fiecare gest contează, că fiecare acțiune, oricât de mică, poate să facă o diferență! Cred cu toată inima că #împreună putem transforma lumea în care trăim. Cred cu tărie în puterea celor mulți, că binele atrage bine și că e posibil să construiești ceva mare din puțin cu puțin. Cred cu tărie că ”Ordinul linguriței” chiar funcționează!
În fond, așa cum spunea Amos Oz, oricât de mare ar fi provocarea, fiecare dintre noi are la îndemână o linguriță cu care poate contribui. Poate lingurița mea pare mică, singură, și lingurița ta pare mică, dar când suntem mulți, linguriță cu linguriță, toate aceste lingurițe pot deveni o forță de neimaginat. Pentru o cauză bună, nu avem nevoie de gesturi grandioase sau sacrificii uriașe, ci doar de consecvență, responsabilitate și încredere că fiecare gest, oricât ar fi de mic, într-un final contează. La urma urmei, și istoria ne-a demonstrat de atâtea ori că micile acțiuni ale oamenilor obișnuiți pot schimba mult mai mult decât toate promisiunile deșarte, retorica desuetă sau măsurile impuse de sus.
P.S. La sfârșitul anilor ’90, fiind implicată în mai multe proiecte de mediu, am avut ocazia să particip la o serie de conferințe susținute de unii dintre cei mai renumiți cercetători europeni. Studii, analize, scenarii – toate indicau clar direcția îngrijorătoare în care ne îndreptam. S-a discutat despre epuizarea resurselor de apă, despre deșertificare, inundații devastatoare și furtuni violente. Practic, ni se înfățișa o lume dură, ce urma să impună modificări majore, cu consecințe nu doar asupra vieților noastre, ci și asupra economiei și bugetelor.
Săli pline, participanți din toate domeniile – de la antreprenori și economiști până la reprezentanți ai autorităților locale și centrale, experți în mediu și politici publice. În sală, întrebările erau extrem de pertinente. Afară însă, discuțiile căpătau o altă nuanță, scepticii și negaționiștii își făceau clar auzite vocile: „Cum să nu avem noi apă, când Dunărea e aici, chiar lângă noi, bani să fie! Cum să nu mai cultivăm grâu, când suntem grânarul Europei?! Exagerări, domnule, dacă nici noi, aici, în Bărăgan, nu știm ce-i arșița…”
De Sfânta Maria am fost acasă și, întâmplător, m-am întâlnit cu unul dintre cei mai înfocați sceptici. Am vorbit, am povestit, iar în final mi-a spus: „Mai știi, Cati, îndoielile mele cu deșertul, arșița și apa? Ei bine, vara aceasta, chiar a venit acea zi! Am avut bani să ud, dar n-am avut cu ce”.
Foto: freepik.com
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 292