Poșta Română, locul în care doar gravitația mai mișcă pendula timpului

Captivă încă în trecut. Cred că este cea mai corectă descriere a Companiei Naționale Poșta Română. Iar prin extrapolare, cred că a tuturor companiilor administrate de stat… un sfidător proces de ”clonizare”, parcă toate-s după chipul și asemănarea lui. Parcă toate plutesc haotic, în derivă, blocate într-un ocean de toleranță cetățenească și indiferență administrativă.

Doar pe ici, pe colo, mai zărești rămășite de speranță, pierdute în vreun colț instituțional, resturi de os abandonate după cinele publice copioase, din care se înfruptă, an de an, mai marii. Toate par că trăiesc un timp înghețat în rutină, într-o stagnare cronologică ce le ascunde disgrațios toate bubele.

Poșta Română este una dintre aceste instituții, adesea prinsă în mijlocul scandalurilor, în centrul criticilor clienților, într-un continuu risc de lupte sindicale. Un tablou al neputinței, creionat stângaci și parcă ajutat să se erodeze în cele peste trei decenii de pierderi uriașe, urmăriri penale, greve, sinecuri, căpușare, subvenții suspecte, numiri controversate etc. O gaură neagră, menținută cât de cât vie cu bani guvernamentali. Și cu promisiuni. Multe, deșarte. Pentru că, deși ar avea toate atuurile să-și spulbere efectiv concurența, decenii la rând, Poșta Română n-a reușit să iasă din vortexul ineficienței cronice, unde schimbarea s-a tot lovit întotdeauna de un zid.

În iunie 2021, la Poșta Română a fost numit un nou director. Mediatizare puternică, planuri, promisiuni, proiecte. Marea digitalizare, cu investiții serioase în echipamente și tehnologie de ultimă generație, ar fi trebuit să transforme România. Să rupă gura lumii!

În 2024 însă, o anchetă PressOne arăta că, cel puțin pe linie de eficientizare a muncii, mărețul proiect se concretizase în doar DOUĂ tablete și PATRU poștași educați digital. Între timp, s-au mai mișcat lucruri, s-au mai cumpărat PDA-uri, telefoane, imprimante. S-au mai demarat proceduri de achiziții, studii, licitații. Prin unele unități și subunități au apărut chiar roboțeii de plată, cutiile digitale etc.

Salutăm ieșirea din inerție după atâția ani de imobilitate, dar, pe bune, e infim în comparație cu nevoile și potențialul. Încă pare o picătură într-un ocean, dacă ne gândim că instituția este printre cei mai mari angajatori din România, cu peste 23.000 de salariați, și clienți… o țară întreagă. Directorul cere, totuși, RĂBDARE!

Noi răbdare avem. Avem de 35 de ani. Dar asta nu e împiedică să vedem realitatea. Pentru că, dacă excludem cele câteva excepții, în miile de oficii poștale asta vedem: timp înghețat și rutină.

Prea mult vechi, prea mult praf. Prea multe ferestre nespălate. Prea mulți lucrători apatici, prea multe hîrtii, prea multe dosare, prea multe pixuri legate cu șnur.

Prea multe pendule pe care le mișcă doar gravitația. Și toate astea se văd, în ciuda declarațiilor… de la o poștă.

Încă de pe vremea când lunar mergeam la oficiul din apropierea locuinței să ridic alocația copilului, am asimilat Poșta Română cu timp irosit, cozi interminabile, nervi, lehamite și o birocrație excesivă. O ocolesc de câte ori pot.

Numai că… Temu. Știți că, de ceva vreme, a început să distribuie și prin Poșta Română, iar la ultima comandă, ghinion, pachetul meu a ocolit pizzeria din colț.

Așa că, după mai bine de 10 ani, iată-mă din nou într-un oficiu…

Copilul meu a devenit de multă vreme adult, dar în ora aceea în care am stat la coadă m-am simțit ca atunci când avea sub 14 ani. Peste teancurile de detergenți și hârtie igienică, minute în șir am privit obsesiv ceasul din perente. Dacă n-ar fi fost gravitația, cred că și pendula aceea ar fi împietrit.

Imagine de valentinsimon0 de la Pixabay