R.M.N. și nepalezii care ne curăță WC-urile din mall

M-am luat cu treaba și am uitat să vă povestesc ceva important. Printre multele daruri de la Moș Crăciun, am primit și filmul R.M.N. al lui Cristian Mungiu.
O poveste inspirată din incidentul de la Ditrău, acel sat în care localnicii au pus pe fugă doi brutari „nepalezi”. Mă rog, erau din Sri Lanka, dar sătenii pur și simplu refuzau să țină minte asta. Și oricum, la dimensiunea poveștii și în fața unei furii atât de oarbe, e doar un detaliu care chiar nu mai contează. De fapt, nimic nu mai contează când răutățile și prejudecățile iau foc.

Filmul m-a răscolit profund. De nu știu câte ori mi-a tăiat respirația, de nu știu câte ori mi-a venit să pun pauză, să dau fuga în oglindă și să-mi caut ridurile întunecate. Pentru că R.M.N. este un film al generației mele, un film pe care noi, primii care am ieșit pe ușa lumii după ’90, ar trebui să-l simțim până în ultimul rid. Tinerii nu știu dacă îl pot înțelege la fel de profund, dar noi, primii români care au muncit pentru Europa, care i-au curățat WC-urile, casele, mall-urile și birourile, care i-au construit cartiere întregi, noi trebuie să-l trăim până la ultima fibră, chiar și din spatele ecranului. Și acum migrația e dură, doare când părăsești părinți și copii, doare când abandonezi iubiri ori lași în voia sorții căsnicii. Închipuiți-vă  cum era în acele vremuri, când nici internetul, nici telefoanele mobile nu existau. Din povești trăite sau auzite, toți știm câte umilințe și răutăți au îndurat românii plecați la muncă în primul val. Vreți sau nu vreți să recunoașteți, și noi am fost cândva nepalezii Europei, așa că de ce naiba strâmbăm din nas și ne îngrijorăm că ni se fură job-urile?!

Ce să mai zic, R.M.N. ne dezbracă de toată spoiala și ne așază fără menajamente drept în față adevărul gol-goluț: suntem un popor cu memoria scurtă, dar orgoliu nemăsurat.

Nu știu dacă mai e în cinematografe, dar dacă aveți ocazia, mergeți să-l vedeți!

Mi-am amintit de el acum două zile, când, venind de la serviciu, m-a prins noaptea pe drum. Mai aveam puțin până acasă – în kilometri vreo 3, dar în unitățile de măsură ale STB-ului periurban, cam 40-45 de minute.
Începuse să bată un vânt aspru, de parcă se răzbuna pe tot soarele care îi ocupase teritoriul toată ziua. În adăpostul din stație, eram doar eu și un nepalez. Amândoi zgribuliți, amândoi cu ochii în telefoane. El primea poze – vedeam cu coada ochiului cum fața i se lumina la fiecare nou mesaj și se întuneca instantaneu după.
Am empatizat imediat. La un moment dat, i-am zâmbit. Parcă exact asta aștepta. Mi-a arătat telefonul: My children. Doi puști ciufuliți, pe un fundal care, deși nu părea un ghetou, trăda clar o zonă săracă.
„Long live!” i-am spus. Habar n-am dacă e o urare obișnuită pentru ei, asta mi-a venit. El mi-a zâmbit la rându-i și apoi ne-am întors fiecare la ale noastre. Mă rog, la telefoanele noastre.

Dar asta nu e tot ce mi-a amintit să vă povestesc de R.M.N! Că așa-s eu, la mine când se aliniază, se aliniază toate stelele!

Ca un făcut, exact în aceeași zi, cu doar câteva ore în urmă, la „Luca” Unirii, cât am stat la coadă la covrigi, o doamnă între două vârste a bolborosit tot timpul. Că nu vrea să fie servită de un nepalez, că nu vrea covrigi din mâinile lui. Habar nu am dacă era nepalez sau nu, cert e că în încăpere foiau mulți lucrători migranți. La un moment dat, chiar m-a evervat și am vrut s-o întreb ce-o deranjează. Dar n-a mai fost nevoie. Un domn din spatele meu i-a spus aproape răstit: ”Au mănuși, doamnă, nu pățiți nimic!”
Toți avem riduri, ce bine că nu sunt toate întunecate!

Imagine de Rosy / Bad Homburg / Germany de la Pixabay