Importanța cunoașterii în ecuația performanței

Mergeam pe jos între cele două job-uri, de la firma de pe Polonă spre facultate în Romană, mai degrabă pentru că aș fi găsit cu greu o parcare la ASE, nu pentru că mă bucuram de cele 5 minute de plimbare pe jos. După ce am fost ani de zile prizonierul unor bariere și limite pe care eu singur mi le hrăneam, într-o zi de iarnă am decis să VREAU să fac sport, înțelegând că limitele erau doar în mintea mea. Am îndrăznit, am ieșit din starea de confort și m-am reapucat de schi. M-am simțit din ce în ce mai încrezător în capacitatea mea de a face sport și am inclus sportul în viața mea, zi de zi.

A fost doar începutul. Pentru a progresa aveam nevoie să ȘTIU să fac sport. Mă voi opri în cele ce urmează asupra acestui aspect, factor în “ecuația” performanței: “VREAU” x “ȘTIU” x “POT” = “FAC”!

Pentru început vă împartășesc o altă frământare de-a mea. De când mă știu, locul natal îmi dezvăluia “silueta” Retezatului. An de an o vedeam de pe dealul Hațegului – la bază câmpurile verzi, în zare masivul încărcat de zapadă până târziu în iunie. Prietenii din liceul explorau frecvent muntele, eu mă rezumam la fotografiile pe care le vedeam. Am decis să “rezolv” problema intrând într-o concurență neproductiva cu ei, adică inițiând excursii cu mașina din toate punctele cardinale ale masivului: Valea Râul Mare până dincolo de barajul Gura Apei, Nucșoara, Râușor, Valea Jiului până la Câmpul lui Neag… M-am rezumat la o cunoaștere parțială, care îmi conferea o satisfacție redusă. Gandul îmi era însă la lacurile glaciare și peisajul alpin pe care-l vedeam de jos. Era clar că VROIAM să ajung pe culme. NU ȘTIAM însă cum. Regretam că Hunedoara nu era Brașovul, cu instalațiile lui pe cablu care facilitau accesul turiștilor de sufragerie spre zona alpină. Student în Capitală, întrebat fiind de unde sunt, majoritatea colegilor îmi răspundeau ceva de genul: “Oau.. Hunedoara? Ce frumos… adica ce fain, așa cum ziceți voi cei de acolo”. Unii urcaseră deja pe Retezat de câteva ori, în timp ce eu, cu muntele sub nas, niciodată. Ajunsesem să ascund că luasem locul trei la olimpiada națională de geografie descriind munții după ce îi învățasem vârf cu vârf.

Ce am simțit atunci? Vroiam să urc. Știam cum aș putea. Însă cunoștințele pe care le aveam m-au speriat în loc să mă încurajeze: cum să urc pe munte când traseul cel mai scurt presupunea un urcuș de ore în sir. Cazarea la cabană, cu toate “bucuriile” ei, ideea de a dormi pentru prima oară în cort m-au determinat să amân orice încercare. Am realizat atunci că tot ceea ce știam mă ajuta să îmi “justific” decizia de a nu încerca. Deși vroiam. Am înțeles că ar trebui să caut mai mult, să decopăr varianta care mi se potrivea.

Vară de vară veneam acasă. Timpul pe care doream să îl dedic familiei era o scuză perfectă pentru a amâna cucerirea Retezatului. Într-o vară, o prietenă, studentă la Cluj, mi-a spus că vroia să urce pe munte. Curios, am întrebat-o mai multe. După câteva ore de discuîii, în care am reușit, poate pentru prima dată, să ascult mai mult decât să vorbesc, în care m-am lăudat mai puțin și am încercat să învăț mai multe de la ea, am simțit un impuls și i-am propus să mergem împreună. Am aflat că putem ajunge cu mașina mult în munte, iar apoi în 2 ore de urcuș prin pădure puteam fi la Bucura. Erau exact informațile de care aveam nevoie, care m-au ajutat, încurajat și determinat să trec la acțiune: am pornit la ora 5 dimineața, am lăsat masina în Poiana Pelegii, iar la miezul zilei eram la lacul Bucura. Din Șaua Bucurei puteam admira muntele în toată splendoarea lui. În câteva ore cuceream vârful cel “Retezat” (2482m), iar a doua zi Peleaga, “acoperișul” masivului. La 2509 metri m-am simțit mai fericit decât am fost când ajunsesem pentru prima oara la Paris. Un alt vis, vechi de peste 20 de ani, se împlinea…

Ce am înțeles atunci?

Deși dornic de a urca pe munte, neavând cunostințele care să-mi folosească, am amânat trecerea la acțiune ani la rândul. Mi-am găsit scuze pentru a nu urca pe munte căutând și folosind informațiile care-mi justificau amânarea. Mă concentram pe informațiile cu care combateam orice inițiativă. Într-o zi am realizat că informațiile de care aveam nevoie pentru a prinde curaj erau de fapt tot lângă mine. Am închis atunci capitolul: “ascult ca să combat”, deschizând unul nou: “ascult ca să înțeleg”. Iar astfel, cunoștințele și informațiile dobândite mi-au fost de folos în demersurile mele constructive. Am riscat și am ajuns sus, în cel mai înalt vârf al muntelui.