Efectul „profetiei autoimplinite” si leadershipul

In acest timp, Anca, colega lui de seminar, il privea mirata, pentru ca pentru ea lucrurile stateau exact invers. Anca povestea ca ea ofera intotdeauna 100% incredere oamenilor cu care lucreaza si, daca e cazul, e pregatita sa isi retraga „investitia”. Asta insa i s-a intamplat destul de rar, pentru ca oamenii par sa fie extrem de motivati sa-i demonstreze ca increderea pe care ea le-o ofera e justificata si bine meritata.

Tu, cititorule, cine esti? Andrei sau Anca? Sau cineva intre aceste doua extreme?…Care varianta e mai buna? Sa oferi din primul moment celorlalti 100% incredere riscand o dezamagire amara sau sa „joci la sigur” investind zero la suta si asteptand nenumarate dovezi de buna credinta pentru a hotari sa dai mai mult?

Un posibil raspuns la aceasta ultima intrebare vine dintr-un experiment fascinant organizat de un profesor de psihologie de la Harvard, Robert Rosenthal, si directoarea unei scoli generale din SUA. Subiectii experimentului au fost elevi de clasa a cincea ai scolii respective, carora le-a fost testat IQ-ul la inceputul anului scolar. Dupa test, cercetatorii au tras la sorti cativa copii din clase paralele, spunandu-le profesorilor, in mod eronat, ca acestia au obtinut cele mai bune rezultate si demonstreaza un potential intelectual deosebit, mai mare decat al colegilor lor. Copiii nu au stiut niciodata ca profesorilor le fusesera create asteptari mari in ceea ce-i privea, iar profesorii au fost convinsi ca selectia copiilor a fost corecta. Ce credeti ca a urmat?

Daca ati ghicit ca asteptarile profesorilor au avut un impact asupra performantei elevilor, ati avut dreptate. Ceea ce a fost uimitor insa, a fost cat de puternic a fost efectul acestei profetii autoimplinite (care se mai numeste si Efectul Pygmalion, dupa legendarul sculptor a carui statuie a prins viata). La sfarsitul anului scolar copiii care fusesera considerati exceptionali de catre dascalii lor au obtinut rezultate semnificativ mai bune la testele de inteligenta comparativ cu colegii lor.

Daca va intrebati cum este posibil asa ceva, Rosenthal ne poate da raspunsul. Fara a fi macar constienti, profesorii aveau un comportament usor diferit fata de copiii considerati exceptionali, iar aceste diferente au fost suficiente ca sa aiba un impact uimitor asupra copiilor.

• In primul rand, profesorii erau mai draguti si rabdatori cu elevii „inteligenti” – nu cumva in acelasi fel si noi suntem mai calzi si toleranti cu oamenii pe care ii apreciem?

• In al doilea rand, acesti elevi erau invitati sa raspunda mai des in timpul orelor. Oare nu facem si noi acelasi lucru cand oferim atentia noastra oamenilor de la care credem ca vom primi idei bune?

• In al treilea rand, profesorii au predat mai mult material si au avut pretentii mai mari de la elevii „cu potential”. Pana la urma, cand consideram o persoana capabila, nu este firesc sa-i cerem mai mult?

In al patrulea rand, acesti elevi au primit mai mult feedback, mai ales pozitiv. Nu e firesc sa laudam oamenii valorosi? In acelasi timp, acesti copii au fost si criticati in alt fel decat colegii lor – mai precis, atunci cand faceau o greseala, profesorii se straduiau mai mult sa le explice de ce raspunsul era gresit si sa-i ajute sa gaseasca raspunsul corect. Si asta e ceva firesc atunci cand credem ca avem de-a face cu cineva capabil sa invete din greseli – vom face un efort suplimentar sa discutam greseala si sa-l ajutam sa progreseze, nu-i asa?

Revenind la Anca si Andrei, cum i-ar putea ajuta povestea acestor copii si a profesorilor lor?

Efectul profetiei autoimplinite este la fel de relevant pentru adulti cum este si pentru copii. Ceea ce asteptam de la ceilalti va fi, foarte probabil, ceea ce vom primi inapoi. Daca sunteti dintre cei care, la fel ca si Andrei, sunt convinsi ca increderea trebuie oferita cu zgarcenie, ca oamenii, daca nu sunt atent controlati, vor pierde timpul la birou si nu-si vor indeplini sarcinile asa cum trebuie, atunci aveti toate sansele ca echipa voastra sa se comporte exact asa. De ce? Pentru ca, desi poate nu le-o spuneti niciodata, ei vor primi acel mesaj subtil de neincredere. Iar asta este profund demotivant. Sunt putini cei care, confruntati cu zero la suta incredere din partea managerului lor, se vor simti motivati sa demonstreze ca merita mai mult. Majoritatea vor fi dezamagiti si vor renunta macar sa mai incerce.

Ce ar fi daca, la fel ca si Anca, ati alege sa oferiti 100% din prima zi? Sa credeti, cu sinceritate, ca oamenii sunt inteligenti, creativi, plini de resurse si ca au potentialul sa realizeze lucruri uimitoare. Ce ar fi sa alegeti sa credeti ca ceilalti vor face lucruri bune? Si ca, chiar daca vor gresi, oamenii sunt capabili sa invete si se vor stradui sa faca mai bine data viitoare? Ce riscati facand o astfel de investitie?

Dezamagirea, poate veti spune. Si da, e adevarat ca uneori veti fi dezamagiti, ca vor fi oameni care se vor dovedi nedemni de increderea voastra. Si totusi, s-ar putea sa constatati ca, mult mai des, oamenii vor incerca sa se ridice la inaltimea asteptarilor voastre si vor deveni colegi si profesionisti mai buni pe parcurs.

Voi incheia propunandu-va sa meditam o clipa la rolul nostru in profetia autoimplinita. Cat de mare e capitalul de incredere pe care suntem dispusi sa-l investim in ceilalti? Devin „elevii” nostri exceptionali pentru ca asa erau de la bun inceput sau pentru ca noi ii credem astfel? Si ce-ar fi daca ne-am asuma mai des riscul de a crede in ceilalti? Poate ca suferinta ocazionalei dezamagiri merita bucuria tuturor acelor profetii autoimplinite fericit. Poate ca, in rolul de leaderi, vom avea sansa, la fel ca legendarul Pygmalion, sa ne vedem „creatiile” prinzand viata…

Alis Anagnostakis

Senior Advisor, KPMG People&Change Advisory.