Performanța e o alegere zilnică și alte principii despre managementul carierei din povestea Cristinei Neagu
O carieră ca cea pe care a avut-o Cristina Neagu, una dintre cele mai bune handbaliste din istorie, nu se construiește doar cu talent, ci cu disciplină, constanță, claritate și standarde personale imposibil de negociat, principii valabile pentru oricine vrea să rămână relevant și performant pe termen lung.
Revista CARIERE a lansat rubrica Leadership sportiv, care își propune să aducă în fața dumneavoastră povești despre demnitate și curaj, despre cum să găsești puterea de a renaște și a merge mai departe, chiar din mijlocul celor mai dificile momente de schimbare.
Noua rubrică este susținută de DAAS EPTA România, lider în commercial refrigeration în România și în piața echipamentelor HoReCa.
Una dintre cele mai importante sportive din istoria României, Cristina Neagu a reușit nu doar să ajungă în vârful sportului său, ci să se mențină acolo mai bine de un deceniu, în ciuda accidentărilor complicate și a presiunii constante. Și‑a gestionat cariera cu intenție, claritate, curaj și o autenticitate care a inspirat o generație întreagă. La aproape 37 de ani, a decis să se retragă, lăsând în urmă o moștenire importantă, care depășește granițele terenului. Dincolo de goluri, trofee și aplauze, a fost un model pentru tinere jucătoare, un lider veritabil în echipele din care a făcut parte, o inspirație pentru colege și adversare deopotrivă și un reper de ambiție și determinare pentru oricine trece prin momente dificile. Mai mult, viața ei profesională oferă și un ghid despre cum să‑ți construiești o carieră de succes, indiferent de domeniu.
Încredere în sine. Când Cristina Neagu pășea pentru prima oară pe terenul de handbal, în sala de sport a unei școli din Ghencea, puțini și‑ar fi imaginat că avea să scrie istorie în sportul românesc și mondial. Dar ea a știut. Avea 12 ani când le‑a spus colegelor de echipă că o să ajungă cea mai bună jucătoare din lume. Aceeași încredere a ghidat‑o în alte momente dificile: în perioada junioratului, când nu juca în meciurile loturilor naționale pentru că era prea mică sau prea slabă, se întorcea acasă plângând, dar muncea mai mult, „ca să ajungă să se bazeze pe mine”. Când s‑a operat la umăr și mulți spuneau că n‑o să mai fie ca înainte, ea a crezut mereu că o să revină la același nivel. A fost genul de jucătoare care, dacă rata cinci aruncări, o arunca și pe a șasea, fără să lase teama de eșec s‑o oprească din a încerca din nou. „Dacă te gândești: «Aoleu, ce se întâmplă dacă ratez?», e normal să ratezi”.
Claritate în urmărirea scopului. Încă de la junioare, a știut ce e important pentru ea și nu s‑a lăsat distrasă. A avut oferte de la echipe de senioare de la 15 ani, însă nu s‑a grăbit, ascultând sfatul antrenoarei care i‑a ghidat primii pași în handbal de a avea răbdare. La senioare, nivelul era mai solicitant fizic și risca accidentări, fiind o jucătoare firavă. Când a făcut în cele din urmă pasul, la 18 ani, nu a ales echipa plină de vedete a Oltchimului, unde nu avea garanția că va juca, ci s‑a dus la Rulmentul Brașov, echipa de pe locul 2 care îi promisese minute în teren, pentru că asta era cel mai important pentru o tânără jucătoare.
Perseverență în fața adversității. La puțin timp după ce a devenit cea mai bună jucătoare a lumii, la 22 de ani, a trecut printr‑o operație complicată la umăr, unde avea de mult timp dureri. A revenit după o recuperare lungă, care a durat 20 de luni, și după doar trei luni și‑a rupt ligamentul încrucișat la genunchi. Atunci a simțit că îi fuge pământul de sub picioare și, o vreme, nu i‑a mai păsat de nimic. Plângea mult, nu mânca și nu dormea. Până când s‑a privit într‑o oglindă și și‑a zis că nu are altceva de făcut decât să o ia de la capăt și să meargă mai departe. „Gata cu gânditul negativ, ți‑ai plâns de milă destul”, și‑a spus. „Asta n‑o să te ajute, tu vrei să joci handbal, știi foarte bine ce vrei în cariera ta, o să revii și‑o să fii la fel.”
Cum percepe obstacolele. Aceeași mentalitate a ajutat‑o și când s‑a operat din nou de ruptură a ligamentului, la celălalt genunchi, la 30 de ani, și recuperarea nu a mers cum se aștepta. Și‑a zis că nu poate schimba problemele pe care le are, ci doar modul în care le percepe. „Asta cred că este o lecție. Cu toate că e normal să‑ți faci planuri, să ai aspirații, să‑ți dorești anumite lucruri. Dar e și mai important cum reacționezi la problemele pe care le ai. Contează mult cum percepi lucrurile și cum îți recalibrezi așteptările.”
Importanța echipei și a colaborării. Înaintea meciului decisiv din optimile Campionatului Mondial din 2015, handbalistele din echipa României s‑au închis într‑o sală de conferințe, fără antrenori, și au stat de vorbă până când au simțit că între ele nu mai sunt lucruri nespuse. Veneau după trei înfrângeri și simțeau că lucrurile nu merg bine. La propunerea Cristinei și a căpitanului de atunci, Valentina Ardean‑Elisei, s‑au așezat în cerc, s‑au privit în ochi și au fost, poate pentru prima oară, cu adevărat sincere. Au vorbit despre ce le nemulțumește și le împiedică să dea totul, cum ar vrea să arate echipa din care fac parte, de ce sunt acolo și ce pot realiza împreună. Cristina le‑a spus că simte că de la ea se așteaptă cel mai mult, dar că nu poate câștiga de una singură, că are nevoie de ele și că doar împreună pot fi cu adevărat puternice. Au ieșit de acolo schimbate. Restul turneului, au jucat ca o echipă cu adevărat unită și au ajuns pe podiumul mondial, câștigând medalia de bronz. „Eu cred foarte tare în unitatea de echipă, nu cred că un singur jucător sau doi, sau trei pot să facă rezultate pe termen lung”, spunea Cristina.
Anul următor, când a fost numită pentru a doua oară cea mai bună jucătoare a lumii, a amintit că e și meritul colegelor ei: „Nu e doar un premiu al meu, e un premiu al tuturor românilor, al colegelor mele de la echipa națională, al colegelor de la echipa de club; fără ele n‑aș fi reușit.”
Succes pe termen lung. Nu e ușor să ajungi în vârful unui sport, dar să te menții la cel mai înalt nivel peste 10 ani e cu atât mai impresionant. Cristina a fost desemnată de patru ori cea mai bună jucătoare a lumii, un record atât pentru handbalul feminin, cât și pentru cel masculin, și e cea mai bună marcatoare din istoria Ligii Campionilor. E o anduranță care caracterizează marii campioni, o longevitate care a inspirat și alte jucătoare și pe care handbalista română și‑a dorit‑o întotdeauna. Nu a urmărit succesul pe termen scurt, nu și‑a pierdut motivația, foamea sau disciplina după ce‑a reușit, ci dimpotrivă, a căutat mereu să se îmbunătățească, a învățat cum să‑și protejeze corpul, a făcut sacrificii ca să rămână competitivă. „Ai nevoie de ani buni la un nivel înalt ca să devii un jucător foarte bun, nu e suficient să joci bine un meci pe sezon. Întotdeauna există lucruri de făcut mai bine, de îmbunătățit, contează ce fel de mentalitate ai.”
Leadership prin exemplu. Cristina nu a fost doar o marcatoare prolifică, ci și liderul, și motorul echipelor în care a jucat. A fost jucătoarea care a împins echipa din teren, oferind sfaturi, încredere, motivație și un exemplu prin felul în care a luptat și și‑a asumat responsabilitatea în momentele dificile.
„Cu felul tău de a fi, ai reușit să ne împingi pe toate dincolo de limitele noastre, să ne faci să credem mai mult, să luptăm mai tare, să visăm mai sus”, i‑a scris pivotul Crina Pintea în ziua ultimului ei meci la echipa de club.
„Ai fost un lider care a condus nu doar prin cuvinte, ci cu inima, prin puterea și prin exemplul tău. Mulțumesc pentru tot ce m‑ai învățat, pentru cum m‑ai ghidat, pentru cum m‑ai împins să cresc, dar mai ales pentru că ai crezut în mine și ai văzut ce era mai bun în mine, chiar și când eu nu reușeam să văd”, i‑a mulțumit și coordonatoarea de joc de la CSM București, Elizabeth Omoregie.
Performanța, un obicei zilnic. Fiind cea mai bună handbalistă a României, a simțit de la începutul carierei greutatea așteptărilor celor din jur. Fiecare pas făcut pe teren a fost însoțit de o presiune care i‑ar fi doborât pe mulți, însă pe ea a responsabilizat‑o. A învățat să gestioneze vocile critice și tensiunea din exterior, conștientă că cel mai greu de dus erau, de fapt, propriile așteptări.
Exigența, spiritul autocritic, dorința continuă de perfecționare și dedicarea totală au consumat‑o cel mai mult. Era genul de sportivă care pleca de la antrenament analizând fiecare detaliu: „Când am făcut încrucișarea aia, ceva n‑a fost în regulă, trebuia să dau pas în partea aia, mai repede, cu mai multă distanță”.
A vrut cu adevărat să fie mai bună în fiecare zi – și a fost, până la capăt.
CITEȘTE ȘI: Lecțiile unei tranziții de succes în fotbal: Arne Slot, noul antrenor al echipei Liverpool
Credit foto: Gala Cristina Neagu
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 299 | Iulie 2025