De ce își mint șefii angajații?
Amica mea își amintește de un job din România: lucra pentru un lanț mare de cafenele în ture infernale – de la 9 de dimineață până la ora 2 în noapte (sau dimineața – depinde din ce unghi privești), apoi avea o zi pauză și o lua de la capăt. Se întâmpla destul de des să lucreze și în ziua sa liberă. Avea un salariu mizer: 700 de lei, pentru că meseria ei – de ospătar, presupunea teoretic să primească și un bacșiș de la clienții generoși. Nici nu știu dacă este corect ca angajatorul să ia acest calcul în seamă pentru că, până la urmă, tipsul nu e niciodată unul fix și nu există nicio siguranță că vei obține unul care să te ajute să-ți plătești cheltuielile.
Ceea ce a determinat-o să spună stop acelui job a fost o discuție cu șeful ei care i-a spus: „angajații au întodeauna pretenții, vor mai mulți bani neluând niciodată în calcul dacă firma își permite acest lucru, dacă vânzările au crescut. Cel mai enervant lucru este că la interviul de recrutare, candidatul acceptă salariul propus și, mai mult decât atât, spune că este o ofertă mult mai bună decât la jobul anterior unde petrecuse ceva timp. Atunci de ce, după câteva luni, acel om (luni în care fusese angajatul ideal, muncind perfect ca și cum ar fi fost propria afacere, gândindu-se la banii companiei ca și cum erau ai lui- n.r.) începe să ridice pretenții, cerând mărire de salariu? Nu mai este performant, nu mai are zâmbetul pe buze. Mi-ar plăcea un angajat care să se gândească la cheltuielile lunare ale companiei și să se pună în locul angajatorului, dacă el ar oferi mai mulți bani, chiar dacă nimic nu s-a schimbat de când el a venit și afacerile companiei nu au crescut. Da, dacă ar veni cu un raport, cum că: vânzările au crescut cu zece la sută, deci pot primi și eu unu la sută în plus la leafa mea, – aș fi plăcut surprins și, în acel moment, la fel și angajatul meu”.
Şeful i-a vorbit prietenei mele și despre promovarea mult promisă la interviul de angajare. „Este adevărat că ți-am spus că dacă vei da randament și vei ieși din tiparul angajaților plictisiți de jobul lor, care vin aici doar ca să primească un salariu la final de lună, vei fi avansată. Dar tu ai venit la mine acum, într-un moment în care ești demotivată, în care jobul îl faci mecanic. Păi, mai sunt toate cerințele mele respectate?!”.
Directorul i-a explicat prietenei mele că dacă ea ar fi manager și ar vrea ca businessul să meargă bine ar proceda la fel. „Plătesc în fiecare lună salarii, bani la stat foarte mulți, chirie, întreținere și multe alte lucruri. Dacă scad toate astea, îmi dau seama că profitul este unul foarte mic. Stresul este imens. Dacă îmi va merge o lună mai prost, nu voi mai avea bani să plătesc toate aceste obligații. În timp ce voi, angajații, veniți aici şi doar munciți. Când ajungeți acasă trăiți într-o altă poveste”.
Prietena mea a fost total dezamăgită de acest discurs și a decis să-și dea demisia. „Este adevărat că are cheltuieli, dar, spre exemplu, nu e treaba mea că el plătește chirie."- spune ea. „Și eu plăteam pe vremea aia chirie, iar leafa nu-mi ajungea. Când i-am zis că-mi trebuie o mărire de salariu ca să nu-mi mai fie frică că voi rămâne pe stradă, a spus că asta nu-i treaba lui. Atunci, nu e corect ca nici pe mine să nu mă intereseze faptul că el plătea o chirie?! Apoi, cum să vin fericită la locul de muncă și să fiu zâmbitoare, să încerc să atrag cât mai mulți clienți, în aceste condiții?"
"Este adevărat că acasă eu trăiam altă poveste decât a lui. În timp ce lui îi era frică că poate scădea businessul și nu-și mai putea plăti leasingul la Porche și la proprietatea din Pipera, eu mă uitam prin casă să văd ce pot mânca în acea noapte, dar și ziua următoare – și au fost destule zile în care bacșișul era aproape inexistent pentru că era împărțit de superiori, așa cum considerau. Managerul ar fi trebuit măcar să se asigure că lucrurile se întâmplă corect în compania lui și să-și stimuleze oamenii, nu în funcție de poziția ocupată, ci după implicarea fiecăruia. Dar mă mai întreb și în ziua de astăzi de ce acel manager considera că trăia un stres mai mare decât mine. Atâta timp cât strictul necesar și l-ar fi permis întotdeauna″.
Tipa mi-a mai spus, abătută, că nu înțelegea de ce șefii își mint angajații, nedându-și seama că – mai devreme sau mai târziu, cei buni vor pleca. M-a marcat concluzia pe care a avut-o. „Sunt conșienți că sunt destui angajați care așteaptă la coadă să preia un post lăsat liber. Și atunci, dacă noi – angajații, așa cum spunea și el, la interviu acceptăm orice ni se oferă, cu speranța că după ce ne vom dovedi competențele vom fi și recompensați pe măsură…. (și aproape toți gândim la fel, foarte puțini spun la interviu direct ce-și doresc și nu fac compromisuri) e cumva firesc să se întâmple toate acestea și mi-am dat seama că nimic nu o să se schimbe. Eforturile erau în zadar.” Așa că.. a fost finalul acelei experiențe.
Amica mea a lucrat după aceea în multe alte domenii (jobul din cafenea îl acceptase, chiar dacă terminase ASE-ul, pentru că nu reușise să-și găsească rapid un loc de muncă în domeniu), pe posturi pentru studii superioare, unde credea că șefii se poartă altfel cu subalternii săi, înțeleg că sunt ceva mai destupați la minte și nu vor face compromisuri în defavoarea lor. Însă, s-a convins rapid că este de fapt mentalitatea tipic românească a managerilor, neexcluzând probabilitatea să fie și câțiva altfel.
Plictisită să tot caute managerul potrivit, a plecat în Anglia unde s-a angajat la un renumit hotel. „La interviu nu m-au întrebat ce sumă îmi doresc, ca mai apoi să-mi spună că nu-mi pot da atât, că x este suma ce și-o permit, dar în câteva luni, dacă voi fi extraordinară, lucrurile se vor schimba. Mi-au zis din start ce-mi oferă și ce așteaptă de la mine. Muncesc la fel de mult ca în acea cafenea din România, dar, fără vreo promisiune. După ce au văzut cum mă descurc, m-au avansat și acum sunt manager peste cameriste. Mi-au mărit salariul în trei ani și ceva de cinci ori. Nu e leafa de vis, cheltuielile fiind mari în Londra, dar nu-mi pun problema că voi rămâne în stradă, că nu am mâncare… În plus, îmi permit o vacanță pe an și am și ceva bani strânși pentru zile negre. Îmi e dor de România, dar ce să fac aici? Să vin și să accept iar un post în care voi fi mințită și voi trăi cu iluzia că într-o zi, îmi va fi și mie bine?”
Eu vin și vă întreb: voi ați acceptat la angajare un salariu care nu vă permite să vă plătiți cheltuielile? Dacă da, de ce? Am și pentru manageri o întrebare: e corect, din punctul vostru de vedere să vă mințiți angajații? Dacă răspunsul e da, de ce faceți acest lucru?