Și sensul trebuie definit | De vorbă cu Alina Kasprovschi, directorul Fundației Comunitare București 

De 14 ani, Fundația Comunitară București este condusă de o femeie care a știut că i se potrivește un singur fel de a munci: cu sens și implicare. Și creează un spațiu în care ceilalți 11 colegi să poată lucra la fel. 

Odată pe an, trage în piept cel mai tare drog Alina Kasprovschi pe care-l știe: mirosul de clor dintr-un bazin care se va umple de oameni veniți să facă bine la Swimathon. Este evenimentul de fundraising prin înot care, de 13 ani încoace, adună laolaltă 1.000 de bucureșteni care folosesc sportul drept pretext pentru caritate.

Pentru că nu contează cât de bine înoți; nici dacă ai costume profi. Contează că alegi o cauză pentru care vrei să faci vâlvă – fie că e o asociație care salvează animale sălbatice sau una care oferă sprijin școlar și meditații. Contează că strângi bani. Energie, prieteni, speranță. Că transformi o dimineață banală într-un festival al comunității.

Conceptul are la bază un mecanism de fundraising de tip peer-to-peer foarte comun acum, dar care era complet străin cu 13 ani în urmă, când Alina punea pe hârtie primele idei de proiecte nonprofit. (Evenimentul principal are loc, în 2025, pe 14-15 iunie, la bazinul din Otopeni)

Pentru că a trecut prin ambele lumi – corporate și ONG – și a prins și perioada de pionierat, dar și pe cea de expansiune rapidă, am vrut să înțeleg cum reușește să țină oamenii aproape, să îi motiveze și să construiască pe termen lung într-o realitate în care bugetele nu sunt enorme, instituțiile publice nu sunt cele mai deschise, iar problemele de rezolvat în orașe – foarte multe.

Ai avut patru joburi în corporate înainte de a intra în lumea ONG‑urilor. Cum crezi că te‑a modelat hotărârea asta?

Mi-au trebuit vreo doi ani să ies dintr-o dilemă grea. Știam că nu-mi mai place ce făceam, deși lucram într-o echipă excepțională. Aveam un șef inspirațional, foarte uman și cald, călătoream mult, gestionam bugete incredibile. Și, cu toate astea, aveam sentimentul că munca mea nu are niciun sens real. Dacă nu aș fi avut curajul să schimb direcția, cred că aș fi devenit foarte cinică. Aș fi trăit din ideea că „asta e, facem bani”, dar în adâncul sufletului știam că nu pot trăi așa. Mie mi se potrivește doar felul acesta de a trăi – cu sens și implicare.

Știam că vreau să lucrez în zona nonprofit, deși aveam o imagine destul de naivă despre ce înseamnă asta. Dar nu îndrăzneam să plec. Aveam o carieră sigură, rate, planuri de familie. Și fix în prima mea zi de concediu prenatal am citit un anunț pe net: se căutau oameni pentru a pune bazele unei fundații comunitare. Nu știam ce e o fundație comunitară și era ultima zi de aplicații. Am scris-o chiar atunci, pe loc. Dacă aș fi plecat două zile mai târziu în concediu, pierdeam trenul.

Cum arăta peisajul nonprofit când ai fondat tu Fundația Comunitară București?

Când am început eu, cel mai „revoluționar” gest era: „Am decis să donez haine – unde le duc?”. ONG-urile nu aveau legături cu companiile și nu știau să comunice cu ele. Privind în urmă, mi se pare că am făcut un progres uriaș în domeniul ONG și în cel al implicării civice. În 15 ani, am ars etape incredibil de repede.

Am intrat în domeniul ONG foarte naivă, fără să mă gândesc cu adevărat cum funcționează. Șocurile au fost de la cele mai simple – de la faptul că mi s-a stricat laptopul și n-aveam un departament IT, până la lipsa template-urilor sau nevoia de a construi o echipă de la zero. În corporate, lucram mereu cu briefuri și ceream altora să rezolve probleme. Aici, mai ales la început, ești un one-man show. Trebuie să le faci pe toate singur.

Cum ai simțit că s‑a schimbat societatea odată cu evoluția ONG‑urilor?

Odată cu protestele – Roșia Montană, Colectiv –, părea că, în stradă, avem o forță. Am simțit că am reușit să dăm jos un prim-ministru, că avem oameni de-ai noștri în guvern. A fost un moment în care am simțit că avem putere. Apoi au venit dezamăgirile, frica, furia și o anumită apatie. Oamenii s-au întors la prioritățile personale și au lăsat „lucrurile drăguțe cu ONG-uri”. Dar interesant este că, deși a crescut apatia, donațiile individuale nu au scăzut. Probabil și pentru că mulți români o duc mai bine – cel puțin în bula din București. Poate că se simt vinovați că nu mai ies la proteste, dar donează. Și companiile s-au implicat tot mai mult.

Acum doi ani a apărut o lege care permite companiilor să redirecționeze un procent din impozit către ONG-uri, similar celui de 3,5% de la persoane fizice. Asta a deschis piața donațiilor corporate și a adus sponsorizări mari de la companii care înainte nu dădeau nimic. În consecință, a crescut numărul angajaților în ONG-uri, dar și presiunea de a livra rezultate reale.

Astfel că se pune o presiune mare ca ONG-urile să rezolve probleme sociale importante. Companiile nu se mai uită doar la „copilași”, ci își pun întrebarea: „Dacă statul nu livrează, poate livrează ONG-urile?”. Dar doar resursele nu sunt suficiente. Trebuie echipe care știu să colaboreze – și aici avem încă mari provocări.

Care e cea mai mare tensiune acum?

Este o criză mare de încredere între ONG-uri și autorități. Iar fără cooperare cu administrația, nu poți face lucruri mari. Chiar dacă ai resurse, bani, nu poți implementa lucruri cu adevărat relevante. Asta e întrebarea care ne macină acum: putem să schimbăm România? Da. Dar putem cu adevărat să o schimbăm?

Cred că trebuie să continuăm să încercăm să obținem cooperare. Nu există altă cale decât lucrând împreună. Da, e greu. Un pas înainte, doi înapoi. Dar cred că, dacă reușești să te conectezi cu omul din spatele funcției, dacă atingi nivelul ăla uman, se deschid ușile. În asta cred. Asta mă ține.

Cum convingi oamenii să vină alături de tine, mai ales când nu poți oferi beneficii materiale?

Am făcut un MBA acum doi ani și ce mi-a rămas clar în minte e că banii sunt un motivator slab. Sunt un factor de igienă – important, dar nu definitoriu. Odată ce oamenii au nevoile de bază acoperite, banii nu mai sunt motorul principal. Ce oferă ONG-urile și nu oferă multe companii e meaning – sens. Lucrezi cu oameni, pentru oameni. Vezi impactul. Asta te motivează cu adevărat.

Noi am trecut printr-un proces de diagnoză de echipă, pentru că deși oamenii erau motivați, erau și foarte obosiți, și nesiguri: „OK, muncim, dar pentru ce?”. Misiunea noastră era ceva vag – „să ne simțim ca acasă în București”. Dar cum măsori asta? Ne-am dat seama că trebuie să ne clarificăm rolul. Să decidem ce livrăm, pentru cine și pe ce așteptări ne concentrăm. De doi ani, asta facem. Și vedem progres. Asta dă sens.

Și ce‑ți arată că funcționează?

Avem o echipă mică după standardele corporate, dar mare pentru un ONG – suntem 12. Jumătate din oameni sunt cu noi de 5 ani sau mai mult. Într-un oraș ca București, unde piața muncii e dinamică, asta spune ceva. Dacă ar fi fost doar despre bani, probabil plecau. Dar înseamnă că aici își găsesc sensul. Asta îi ține.

Și ce crezi că îi motivează pe ei când tu ești dezamăgită sau obosită?

Eu cred că de ceva timp sunt foarte atentă la mine și la care e nivelul meu de oboseală, să n-ajung în stadii de-alea în care chiar sunt vraiște. Și sunt foarte atentă să-mi iau zile libere, să plec, să fac orice mă încarcă, să nu mă las așa, până mă descarc.

Am ajuns rareori în situația în care chiar să simt că nu mai pot. Și mi se pare – și mi-a tot zis lumea din echipă – că eu am tot timpul energie, că tot timpul pot să duc, și mai pot un pic, și mai pot un pic. Ceea ce, uneori, nu e chiar grozav, pentru că pare că nu sunt foarte accepting cu oamenii care nu mai pot la un moment dat. Și cred că și asta am învățat: să mă uit la oamenii care nu mai pot și să zic: „OK, hai să ne luăm o pauză”.

Eu, când am plecat din corporate, am plecat cu trauma zilelor de concediu. Chestia aia în care îți numărai câte zile mai ai și era oribil. Și de când am venit în Fundație, am zis: OK, în această echipă nu se numără zilele de concediu. Avem grijă să vi le luați, dar dacă vă luați mai multe, nobody cares. Și de la pandemie încoace, cel puțin, e multă lume care își ia peste vară câte o lună sau mai mult. Și cred că chestia asta ne ajută pe toți să ne încărcăm. Și avem grijă de treaba asta – între Crăciun și Revelion, fundația e închisă. Încercăm să stăm atenți în perioade cum e Paștele, să nu lucrăm, să nu intrăm în crize. Că, așa, crize o să fie tot timpul. Deci, cred că așa vin oamenii. Și așa rămân.

Poți face și tu valuri de bine ca donator pentru o organizație sau pentru un înotător care strânge fonduri pentru o cauză. Sau poți veni ca vesel vizitator la bazin, câtă vreme nu uiți vuvuzeaua acasă! Toate detaliile despre donații sunt pe Swimathon București.

CITEȘTE ȘI: În spitalul viitorului nu mai poți funcționa după regulile trecutului. În dialog cu Carmen Uscatu, cofondatoarea Dăruiește Viață

Foto articol: Echipa FCB la Swimathon București; credit: Alex Busuioceanu