Cristina Niculescu, maestra artizan care țese nemurirea cu fir de borangic

Pe drumul ce șerpuiește dincolo de Râmnicu Vâlcea, spre Horezu, în satul Stoenești, din viteza mașinii, un detaliu ce sparge monotonia îți fură privirea. Este doar o pancartă, nici prea evidentă, nici prea discretă, dar care, odată ce ți-a atras atenția, te convinge că are o poveste de spus. Ca o promisiune tăcută, susținută și de clădirea ce se ascunde în spatele ei. O clădire simplă, de un alb imaculat, ce sfidează, la rându-i, și monotonia, și timpul. O clădire modestă, cu ferestrele largi acoperite cu perdele fine din borangic, pe care, doar privind-o simți cum respiră cuvinte. Cuvinte țesute într-o poveste unică, despre zbaterea unor mâini pricepute și povara unei moșteniri păstrate cu sfințenie. Povestea unui loc ce ascunde o veritabilă comoară: obiecte făcute cu migală și cu suflet, care poartă în ele emoții neprețuite. Povestea atelierului Niculescu, singurul din România care păstrează viu străvechiul meșteșug al războaielor de țesut, creând ii românești autentice, țesute manual din borangic de producție proprie.

Păstrătoarea acestei tradiții este Cristina Niculescu, maestră artizan, designer şi ţesătoare, creatoarea brandului Borangic Niculescu.

Ca pe vremea bunicii

În atelierul Cristinei, totul se face ca odinioară și, mai mult decât atât, ciclul de producție este cu adevărat complet. Începe cu creșterea viermilor de mătase, din gogoșile cărora se extrage firul de borangic, care se țese manual în războaie de lemn. Apoi, Cristina dă viață mătăsii transformând-o în ii, rochii sau costume pentru femei, cămăși bărbătești, costume pentru copii, inclusiv costumașe de botez, șervete și ștergare, marame sau veșminte preoțești. În atelierul Cristinei, se țese însă și pânză groasă, din care prind contur diverse piese ale costumului popular – veste, zăvelci, vâlnice, dar și trăiști și trăistuțe, ori alte produse de artizanat, toate meșteșugite cu atenție la fiecare cusătură și cu respect pentru frumusețea lucrului bine făcut.

O poveste unică, o realitate dură

Povestea Cristinei este unică și inspiratoare, cu multe momente de bucurie dar și de provocări, pentru că, în spatele ei, succesul se țese cu multe frământări și efort. La urma urmei, dincolo de misiunea nobilă de a păstra și promova valorile tradiționale care ne leagă de rădăcini și de identitatea culturală, Borangic Niculescu este o afacere. Una ce trebuie să se conformeze tuturor rigorilor unui business, dar, mai ales, să facă față unei piețe inundate de marfă contrafăcută și kitsch. O realitate care impune nu doar perseverență, creativitate și determinare, ci și curaj și putere de a duce această luptă continuă de a proteja și moștenirea culturală, dar și businessul. Mai e mult până când cei care iau decizii pentru economia românească să înțeleagă că o astfel de afacere trebuie protejată nu doar declarativ sau cu inima, ci și prin strategii viabile care să le asigure supraviețuirea.

Până atunci însă, din fericire, Cristina nu e singură în poveste, ci împarte totul, și munca, și succesul, și zbaterile cu familia sa și cu echipa care îi e de multă vreme alături la bine și la greu. O să ne povestească despre toate acestea Cristina, nu de-a fir a păr, cum spune românul, ci fir cu fir de borangic, în acest nou episod din seria Work Life Choices, interviuri speciale cu oameni speciali, un proiect susținut de Ascendis și Revista CARIERE.

Singurii crescători de viermi de mătase din România

Înainte însă de a vă reda dialogul meu cu Cristina, simt că trebuie să vă mai împărtășesc ceva. Ceva ce va evidenția cu adevărat unicitatea acestei povești, pentru că Borangic Niculescu este mult mai mult decât o simplă afacere. Este, de fapt, o călătorie complexă și completă, ce pornește de la umbra răcoroasă a plantației de dud. Și am subliniat – pornește din plantație – pentru că familia Niculescu este singura din România care duce mai departe nu doar meșteșugul războiului, ci și o îndeletnicire rară, ale cărei rădăcini se pierd adânc, în istorie – creșterea viermilor de mătase. Sunt singurii din România care mai cresc viermi de mătase. De aceea, fiecare piesă creată în atelierul Cristinei poartă cu sine nu doar măiestria mâinilor pricepute, ci și o parte din sufletul celor care trudesc pentru a duce mai departe valori materiale și imateriale care ne leagă profund de trecut. De aceea, povestea Cristinei este una despre nemurire, oferită cu generozitate celor care iubesc autenticitatea și frumosul, celor care înțeleg că, odată cu fiecare ie, ștergar sau cămașă, primesc în dar nu doar un obiect, ci și o fărâmă de istorie, îngrijită cu suflet pentru a fi transmisă mai departe celor care prețuiesc adevăratele valori.

Până în 1989, creșterea viermilor de mătase era extrem de răspândită în România. Imediat după Revoluție însă, această tradiție a dispărut surprinzător, de parcă nici nu existase vreodată. Astăzi, familia dumneavoastră este singura din România care mai crește viermi de mătase și produce borangic. Privind în urmă, de ce credeți că atât de mulți au renunțat atât de ușor la această activitate?

Nici nu este de mirare că s-a renunțat atât de ușor, având în vedere tot ce s-a întâmplat cu tot ce era industrie și producție în România. Nici creșterea viermilor de mătase nu a fost ocolită. Oricum, e o activitate destul de grea și nu oricine se înhamă la așa ceva. În plus, până în 1989, creșterea viermilor de mătase era o sarcină trasată pe linie de partid, școlile, CAP-urile, fermele agricole aveau obligația aceasta. Or după 1989, n-a mai vrut nimeni să i se traseze sarcini, să i se impună ceva. Și atunci, libertatea asta a făcut să aruncăm la gunoi totul, chiar și ce era bun.

Ce v-a determinat pe dumneavoastră să continuați această tradiție? Ce anume v-a convins să investiți în ea atât de multă energie și dedicare?

Nu o să vă vină să credeți, văzându-mă acum atât de implicată, dar nu eu am hotărât să facem asta. Și nu am început imediat după Revoluție, că atunci aveam servicii. Eu eram casier la CEC, soțul meu lucra la Oltchim. Când eram copil, adunam frunze de dud și ajutam la creșterea viermilor, dar nici nu-mi trecea prin cap că asta ar putea deveni o meserie.

Și atunci, cum a venit ideea unei astfel de afaceri? De unde știați meșteșugul?

Copil fiind, eu eram mâna dreaptă a mamei, care era țesătoare, apoi a lucrat în croitorie la Arta Populară, cum era atunci. Eu eram ajutorul ei numărul unu în tot ce ținea de lucrul de mână, de pregătirea firului. Tot timpul eu aveam ceva de făcut și, sincer, copil fiind, mă necăjeam că eram așa ocupată. Dacă mă duceam pe coastă cu vitele, luam lucrul cu mine, cărțile, tot timpul făceam ceva… dar uite, acum, îmi prinde bine. Și când m-am căsătorit, am zis: nu mai vreau să văd ațe pe mine! Că, știți cum era, plecai de acasă mereu cu o ață pe tine, oricât ai fi vrut, tot se prindea una de pe undeva. Iar eu am zis clar: nu, nu mai vreau ațe. Mi-am luat serviciu, mi-am crescut copiii, apoi, la un moment dat, s-a aprins așa o chestie, o dorință de a mai face ceva. Nu am renunțat la serviciu, dar, în paralel, am montat primul război de țesut. Am luat și un ajutor lângă mine și așa am început activitatea. De la ce îmi imaginam la început și la ce am ajuns să fac acum, este mare diferență! Dar, sincer, n-am plănuit nimic, a venit așa, de la sine, din dorința de a face, din dorința de a nu pleca din țară. Oricum n-aș fi plecat vreodată, dar pentru că lucrurile nu mai mergeau bine, am zis că, dacă putem face ceva și aici, la noi, să facem! Că așa, e ușor să spunem plecăm. Dar nu-i normal să plecăm toți, să mai rămână cineva și pe aici, prin țară.

Cum a fost începutul? Vă amintiți?

Am pornit greu. Toate începuturile sunt așa, sau poate doar așa am început noi, dar, da, a fost greu. Am început fără bani, doar cu dorința de a face și mereu cu gândul ăsta: cum să mergem mai departe?!…

Păi, ce vă ținea pe loc?

De exemplu, ce țeseam atunci implica materie primă, bumbac pe care îl luam de la Sibiu, de la Tălmaciu. Iar bumbacul ăsta se scumpea de la o săptămână la alta. Și cum nu aveam bani, nu cumpăram mult, luam pentru cât lucram o săptămână, două. Era destul de greu și ne întrebam tot timpul ce am putea face astfel încât materia primă să nu ne mai consume atât de mult timp și resurse. Că să te tot duci la două săptămâni până la Sibiu, consumai și timp, și benzină… nu ne mai alegeam aproape cu nimic. Așa am ajuns la ideea că trebuie să facem ceva. Dar de când ne-a venit ideea și până am și făcut, a trecut o groază de timp. Totuși, pot să vă spun acum, după atâția ani, că toate lucrurile se fac atunci când le vine timpul și când vrea Dumnezeu. Că multe așa se fac, poate și acum îmi mai doresc unele lucruri și nu reușesc. Dar nu mă mai frământ… poate nu le-a venit timpul! Important este să ai un țel. Ei, noi țel aveam, știam cam ce vrem să facem, dar nu știam de unde să luăm puiet să plantăm dud.

Cum și unde ați găsit răspunsul?

Am comandat o carte – idei de afaceri – care era despre creșterea viermilor de mătase. Mă rog, am mai luat una, cu creșterea ciupercilor Champignon, dar am ales să rămânem la duzi. Acolo am găsit o informație bună, de la cineva care plantase dud pe la Buzău. Am contactat-o pe doamna și așa am aflat de cei de la Sericarom și am vorbit cu ei să ne asigure puietul. Dar, ducându-ne după puiet, am zis să nu merg cu mâna goală, că așa e când te duci prima dată în casa unui om. Am zis să iau cu mine o mică atenție din ceea ce făceam noi. Și bine am făcut, pentru că n-a fost întâmplător! Când am oferit un șervețel din ăla țesut de noi, doamnele, foarte mirate, m-au întrebat de unde le am. Păi, zic, asta facem noi. Și de asta spun că n-a fost întâmplător… pentru că ei aveau un proiect început și care trebuia finalizat cumva într-un atelier, adică într-un război de țesut și nu găseau pe nimeni care să facă asta. Noi am fost exact veriga ce le lipsea. Și ca să vedeți de ce zic că Dumnezeu m-a dus acolo cu acel mic cadou, pentru că așa ei au văzut ce facem noi, să le punem cap la cap și să iasă ce a ieșit. Ne-am alăturat proiectului lor și uite așa am plantat duzi.

Pe câte hectare?

La noi nu e cu hectare, e cu parcele, că noi nu am fost colectivizați. Nu am luat mult, puțin câte puțin, că na!, noi plecam în necunoscut, nu puteam să stricăm teren, mai ales teren bun ca să plantăm duzi. Am plantat așa pe o bucată, apoi pe o margine a drumului, pe marginea râului, apoi am mai înființat o altă bucată, și încă una, ne-am fi dorit să fie toată la un loc, dar nu se putea. Nici financiar, nici de teren nu dispuneam așa, dar am tot plantat din doi în doi ani și acum avem suficientă plantație pentru ce ne trebuie. Și viermii tot de la Sericarom i-am luat. Ei ne-au dat ce ne trebuia ca să începem, noi le-am dat ce le trebuia ca să termine. A fost o colaborare bună, s-a finalizat bine și pentru noi și pentru ei.

Creșterea viermilor este, desigur, doar una dintre etapele afacerii, sunt multe altele până la produsul finit. Știu însă că este o afacere de familie. Cum vă împărțiți responsabilitățile? Cum gândiți și organizați lucrurile, astfel ca întregul proces să funcționeze armonios?

Păi, cine gândește sunt eu, soțul e cu activitatea lui, tot ce ține de plantație, de agricultură, tot ce este în afară, că mie îmi ia aproape tot timpul atelierul. Fetele sunt cu calculatorul, ce ține de tehnologie, că mie îmi place lucrul manual, nu tehnologia, chiar dacă avem nevoie de ea. Cumva, fiecare face ce îi place și ce știe, dar suntem și toți laolaltă unde este nevoie. De exemplu, la cules de frunză merge toată lumea, inclusiv fetele care sunt țesătoare, din păcate n-am pe cine să iau din afară și trebuie să mergem tot noi. Ieșim din atelier, întrerupem producția și mergem la cules de frunză ori la îngrijitul viermișorilor că nu avem ce altceva să facem.

Țeseți doar borangic?

Nu, nu țesem numai borangic, pentru că începuturile nu au fost pe borangic. Până am ajuns la borangic au trecut ani. Am țesut bumbac, in, cânepă, și am mai făcut și alte produse, de exemplu mărgele, bete, trăistuțe. Adică am făcut altfel de produse care să ne susțină până când să ajungem să trăim doar din borangic. Încă n-am ajuns să trăim doar din borangic, ne dorim asta, dar mai durează, se pare.

Dincolo însă de ceea ce țeseți, eu cred că faceți ceva mult mai profund. Țeseți nemurire – tradiție, cultură și identitate. De aceea, fiecare ie pe care o creați poartă cu sine nu doar frumusețe și rafinament, ci și un fragment de suflet și o poveste de lăsat moștenire. Care credeți că este cea mai frumoasă poveste pe care o spune ia Cristinei Niculescu?

Eu sunt un om practic și e mai greu la cuvintele meșteșugite, dar îmi place cum spuneți. (Râde) Și așa e. Țesem mai mult decât borangic. În doar câteva cuvinte, cea mai frumoasă poveste a noastră ar fi despre: încăpățânare, perseverență și pasiune. Zbaterea asta a noastră este că vrem să facem ceva deosebit, ceva ce vrem să dăm mai departe. Eu și soțul ne dorim să punem niște temelii acum și, dacă copiii sau nepoții noștri vor culege roadele, este mare lucru pentru noi. Asta e povestea noastră, despre ce dăm mai departe. Și asta punem și în fiecare ie: ce am primit, ce facem acum și ce vrem să dăm mai departe.

Iar pentru a scrie povestea asta, ce sacrificii, dorințe, ambiții ori speranțe țeseți cu migală din fiecare fir de borangic? Mie chiar mi se pare că v-ați asumat un drum tare greu.

Da, e greu, dar nu ne plângem. Am avut variante prin care puteam să facem drumul acesta mult mai ușor. Puteam să adunăm de prin sate ii vechi sau costume populare vechi și să le recondiționez, că m-aș fi priceput bine să fac asta, dar am zis nu. Pentru că alea au deja o sută de ani, o sută și… Eu vreau să pornim acum, să pornim de la noi și să se spună peste o sută de ani: astea sunt ii de la Borangic Niculescu. Chiar am vrut să fie un nou început. Altfel, știu persoane care au lucrat așa, au colecționat și le-au recondiționat (sau nu) și le-au vândut. Am fi putut și noi, și am fi fost mult mai liniștiți și cu mai mulți bani. Dar am refuzat asta, pur și simplu nu am putut. Și am mai refuzat ceva: să vindem artizanat, indiferent în ce țară ar fi el făcut, China, Turcia. E mult mai avantajos, iei de acolo, pui adaos comercial și câștigi mult mai mult decât dacă faci totul numai cu truda ta. Dar am refuzat și asta. Am vrut ca tot ce vindem să fie produs la noi în atelier. Și atunci înțelegeți care este povestea… Că dacă alegeam partea financiară, câștigul ușor, fără stres, și banii ar fi fost mai mulți. Dar noi nu ne-am gândit prima dată la bani. Noi din prima am vrut lucruri bine făcute, că am zis eu, dacă ai lucruri bine făcute, atunci nu are cum să nu vină și banul. E adevărat că nu vine atât de ușor, atât de mult, sau atât de repede. Dar povestea noastră aceasta e și am preferat să facem sacrificii ca să lăsăm o moștenire cu valoare.

Am văzut, când mergeam prin târguri, că la început am mers mult prin târguri, cât de repede se vând produsele ieftine, dar cu orice risc, eu nu am putut, mi se părea dureros. Era foarte greu, dar când nu mai vedeam nicio cale, tot Dumnezeu le-a aranjat cumva, că ne-am mutat aici, la șosea, înainte aveam atelierul la noi acasă. Să ne așezăm în locul acesta a fost cel mai bun lucru, că așa am putut rămâne pe drumul nostru. Nu sunt povești, sincer, dar eu chiar nu pot, aș avea mustrări de conștiință dacă aș face altfel.

Credeți că este ia românească așezată la locul binemeritat în dulapul româncelor, în conștiința națională și în moștenirea culturală pe care o lăsăm generațiilor viitoare?

Să dea frumos, aș spune că da. Dar eu cred că realitatea nu e chiar așa. Pentru că… poate sunt subiectivă… dar, dacă ar fi bine așezată, n-am vedea atâtea ii made în China și pe persoane care ar avea potențial financiar să poarte ceva autentic. Poate greșesc, dar vă spun că treaba aceasta că ia autentică este scumpă, că nu ne-o permitem, în multe cazuri nu e valabil. Cum să spun altfel, că nu întotdeauna banul contează… de exemplu, văd emisiuni cu specific folcloric și prezentatoarea este îmbrăcată cu ie made în Turcia. Să fim serioși… dacă nici pentru atâta lucru nu poți să-ți iei o ie autentică, n-am făcut nimic! Dar problema este alta: procedând așa, ce transmitem mai departe? Ce înțeleg copiii? Noi, generația mea, când primeam o ie de la mama, o păstram cu sfințenie și o dădeam mai departe. Copiii de azi ce să păstreze, ce să dea… n-are sens să dea mai departe un lucru fără valoare.

Sunteți maestră artizan, designer şi ţesătoare, creatoarea brandului Borangic Niculescu. Cum reinterpretați tradiția în creațiile dumneavoastră? Cum păstrați echilibrul între autenticitate și cerințele modei contemporane?

Iar sună bine ce spuneți acolo, dar, credeți-mă, am devenit un brand fără să ne dăm seama. (Râde) Dar mă bucur când ni se spune așa, pentru că nebunia asta a noastră, uite, nu a fost în zadar!

Cum reinterpretez? Sincer, mare reinterpretare nu a trebuit să fac până acum. Eu m-am inspirat după iile vechi, modele foarte vechi, pentru că am constatat că tehnica aceasta a țesutului unei ii nu se cunoaște. Pentru că ceea ce facem noi altfel este că țesem pânza odată cu modelul. Se știe că, de regulă, țeși pânza și apoi te apuci și coși. Noi nu, noi țesem tot odată. Evident că e mai greu, nu e ușor să stai toată ziua într-un război …că nu degeaba se numește el război de țesut. Dar asta ne dă unicitate și, dacă mă gândesc la câte persoane ne-au admirat iile, cred că facem bine ce facem. Evident că îmi doresc să îmbinăm și modernul cu tradiționalul, dar momentan nu a fost cazul. Dar, în viitor, îmi doresc să fac asta.

Piața românească este inundată de ii „autentice” – made în China. Cum digeră, cum reacționează creatorul din dumneavoastră la această abordare superficială a tradițiilor noastre culturale, care transformă elemente autentice și piese pline de simbolistică în produse de serie sau simple accesorii de modă?

Sincer, nu diger. Nici nu aș avea cum. Dar încerc să nu mă mai necăjesc și să las lucrurile să vină de la sine, așa cum au venit și până acum. Mai povestesc pe ici pe colo ce facem noi aici și, chiar dacă sunt pusă într-o postură foarte proastă, eu îmi duc mesajul mai departe. Pentru că nu e ușor pentru mine să fiu invitată pe undeva, să vin cu tot arsenalul meu de ii, cu război, cu coconi etc și asistența să fie 90% îmbrăcată în ii made in China.

Ia este a noastră, numai noi știm ce înseamnă ia pentru românca aceea care și-a pus acolo florile, dragostea și inspirația. S-a vrut și s-a cerut însă să se facă o piață, s-a făcut comerț și, din păcate, pentru că am fost învățați să facem lucrurile ușor, am asimilat și acceptat repede. Și uite așa s-a extins prea mult treaba asta. Pe de altă parte, și noi, artizanii, am fost descurajați să mai lucrăm, că ne tot aduc în situația în care să spunem: nu merită! Așa cum suntem descurajați și să lucrăm pământul. Ni se tot insuflă acest drum foarte scurt și foarte ușor. Și e adevărat, aparent ne e bine, dar sunt niște costuri enorme în spate.

Ați avut vreodată momente în care ați vrut să renunțați? Ce v-a făcut să mergeți înainte?

Să renunț? Nu, niciodată! Dar greu a fost. Și încă este greu. Să știți că povestea este frumoasă, dar realitatea este dură. Totuși nu am cum să renunț, sunt în spate peste 25 de ani de investiții. Acolo este toată munca noastră, tot venitul nostru, sănătatea până la urmă, sacrificiile. Spre exemplu eu n-am putut să stau cu nepoții, să-i plimb în parc, să-i dau în leagăn. Că eu sunt o bunică ocupată tot timpul. Și toate astea mi se vor întoarce în față cândva, dar îmi asum. Mereu am spus, indiferent de situație, eu tot rămân și lucrez. Însă până anul ăsta, parcă n-a fost niciodată așa de greu. Și sunt un pic mai pesimistă, dar de renunțat în niciun caz. Doar depinde la ce nivel lucrăm, mai investim și mergem mai departe sau ne plafonăm.

Când spuneți greu, ce vi se pare anul acesta mai greu ca niciodată?

Păi cheltuielile cu personalul au crescut anul ăsta de două ori, doar anul acesta și, din păcate, trebuie să spunem, de asta nu beneficiază omul. Plus că, dacă toate s-au scumpit, și vânzările sunt așa și așa. Este multă nesiguranță, e prea mult imprevizibil.

Dacă v-aș ruga să faceți un portret al cumpărătorului dvs, aveți o tipologie anume?

Nu. Sunt și tineri, de exemplu, recent am avut doi miri care și-au făcut hainele de nuntă la noi. Nu vreți să știți cât de frumos a ieșit. Și am mai lucrat pentru miri. Sunt și din generațiile mai în vârstă, care spun, după o viață de muncă, acum merit și eu o ie cu adevărat. Nu e un tipar, sunt din toate categoriile de vârstă.

De unde vă luați zi de zi toată această energie, inspirație, motivație să înfruntați obstacolele și să duceți mai departe această frântură din patrimoniul cultural național?

Energia, din activitatea de zi cu zi, care se desfășoară în atelier. Inspirația… tot de aici (Râde) Mai las câte o ie prin atelier, mai uit să o pun la locul ei, și când trec pe lângă ea și o văd tot îmi vin idei, aș putea să fac așa sau așa… deci totul de aici din atelier. Chiar dacă am venit dimineața și mă doare capul, n-are decât să-mi treacă. Într-o jumătate de oră, gata, că avem treabă!

Care este visul dumneavoastră cel mai mare în legătură cu atelierul și produsele pe care le creați?

Să rezistăm și să fim căutați și mai mult. Să vină clienți dar și vizitatori. Pentru că eu spun așa, că și vizitatorul este un posibil client. Nu contează când, peste un an, peste cinci, important este să vină la noi să ne vadă pe noi și produsele, să pună mâna pe această pânză, că orice poze ai face, poza nu îți spune povestea. Noi suntem cu speranța că, dacă facem lucrul bine și perseverăm, o să fie bine. (Oftează) Tot încerc să scap de acest pesimism care m-a cam prins anul acesta!

Vindeți doar de aici din atelier și în online?

Da. În târguri nu ne mai găsim locul. Vorbim de borangic, nu mai sunt produse pe care le poți duce în târg. Nici în magazine, nu e convenabil. Noi avem aici la preț de producție, mai jos de atât, nu merită să dăm. Și mi s-a mai sugerat, dar nu am luat în calcul, e o încăpățânare a mea, să ne deschidem propriul magazin în mall. Da, s-ar vinde mai mult, dar pot eu să produc mai mult? Că ne lovim iar de personal. Fetele cu care lucrez sunt vechi, altele noi sunt greu de găsit. Am adus anul acesta două fete, dar acum să vedem dacă se și stabilesc, că nu e un domeniu în care iau pe cineva de pe stradă, îl pun într-un război și gata, de mâine produce. Abia după un an dacă deprinde tot și produce bine, că până le învață pe toate e de muncă. Și mai e ceva, ia  nu e o marfă. Este un produs special și cine chiar își dorește, ajunge până aici la noi. Și aici, la noi, când vede cum funcționează totul pe viu, înțelege mult mai bine ce și-a cumpărat. Aici e locul ei și aici are valoarea pe care o merită.

Având în vedere specificul activității dumneavoastră, aveți un regim special?

Da de unde?! Dacă statului i-ar păsa…. dar nu-i pasă. Nu-i pasă că a lăsat să se invadeze țara cu kitschuri, când ia putea să fie un brand de țară. Măcar cu TVA-ul să ne ajute, că plătim 19% ca orice SRL, iar acum înțeleg că vor să-l crească. Ne-ar putea ajuta și nici n-ar fi cine știe ce efort pentru stat, că suntem așa puțini, cred că degetele de la două mâini sunt multe să ne numeri. Dar nu se gândește nimeni la noi. Păi, când au vizite oficiale, măcar la persoanele foarte importante ar putea să dea un cadou de protocol original… Dar trecem și peste asta, mulțumim că am rezistat până acum, o să rezistăm și mai departe. Nu ne plângem, că nu ne obligă nimeni să facem asta. Noi am ales!

Privind în urmă la toată munca și efortul depus, ce moment din cariera dumneavoastră vă aduce cea mai mare satisfacție?

Cea mai mare satisfacție e că am ajuns aici. Și că, în ciuda atâtor furtuni, te uiți în atelier și spui: măi, totuși, am făcut ceva. Eu știu că Dumnezeu ne lasă pe pământ cu un rost și eu cred că asta e rostul meu. Știți că pe vremuri, pentru țesut, fiecare femeie știa să facă câte ceva, una urzea, una năvădea, una făcea ițe, una trăgea firul etc. Se țesea în fiecare casă, dar nu fiecare femeie știa să monteze un război. Satisfacția mea e că eu știu să fac tot de la cap la coadă. Chiar îmi zicea mama: tu ai luat tot de la tot neamul, tot știi să faci! Asta e satisfacția mea.

Cui o să lăsați moștenire toată învățătura asta? Aveți pe cineva dornic să învețe?

Am două fete, care știu să facă tot mai puțin urzitul, dar pentru că sunt eu, nu că nu l-au înțeles. Și am cinci nepoate. Oare de ce mi-o fi dat Dumnezeu cinci? Poate una o să ducă mai departe asta. Acum știu, fiecare părinte își dorește copilul doctor, avocat, IT-ist… dar nici mama nu și-a închipuit că o să fiu țesătoare de borangic. Nici măcar eu nu știam cu ani în urmă, am făcut liceul economic.

Dacă ar fi să lăsați un mesaj pentru generațiile viitoare, care ar fi acela?

Să descopere tradițiile românești și trecutul și să le dea importanță. Că dacă nu, degeaba străbunii noștri au luptat pentru orice palmă de pământ. Să nu uităm cine am fost și cine suntem.

Pentru portul popular mi-aș dori ca tinerii, cât mai mulți, să înțeleagă semnificația lui, iar fetele,cât mai multe, cât de important este să aibă măcar o ie în lada de zestre … mă rog, în șifonier, în dressing, că nu mai e demult lada de zestre (Râde). Dar, da, mi-aș dori tare mult să câștigăm din rândul tinerei generații cât mai mulți iubitori de ie și tradiții.

Știți câte femei și câți bărbați am văzut făcându-li-se piele de găină și umplându-li-se ochii de lacrimi la mine în atelier?! Generațiilor acestea, care au prins pe bunica sau pe mama în războiul de țesut, știți câte amintiri le răscolește o vizită la noi?!… Și când văd câtă emoție au oamenii aceștia, chiar zic: uite, mă, nimic nu e degeaba!

---