De ce sunt aroganţi şeful tău, Adrian Năstase şi artistul pe care îl admiri cel mai mult?
Obişnuim să credem despre ei fie că joacă teatru, fie că sunt labili sau chiar bolnavi psihic. Pentru artişti şi poeţi acordăm circumstanţe atenuante: sensibilitatea care îi face apţi să creeze sau să interpreteze ar explica şi instabilitatea emoţională. Căutăm cauzalitatea fie într-o natură umană hiper-sensibilă, fie în stratageme de atingere a unor scopuri, fie într-o patologie psihică.
Nu neg că mulţi încearcă, şi reuşesc, să obţină avantaje pe seama compasiunii celorlalţi; face parte din cultura noastră să ne gândim la celălalt mai ales (sau doar?) atunci când se află într-o situaţie limită. Nu neg nici un determinism genetic ori unele patologii. Însă lecturile şi propriile observaţii îmi oferă argumente să afirm că ceea ce considerăm labilitate psihică înnăscută, boală psihică ori intenţie necinstită e, în multe cazuri, doar o reacţie de apărare, un rezultat al interacţiunilor sociale. Iar unele experienţe personale recente aduc o confirmare în plus: mă surprind eu însămi trăind simultan sentimente de încredere în sine şi anxietate, despre care suntem obişnuiţi să credem că nu merg împreună.
Unii coachi sau psihologi ar putea spune că greşesc vorbind despre mine, pentru că ar trebui – potrivit dogmelor transmise în unele programe de formare – să rămân tot timpul pe o poziţie de neutralitate, nu să comunic trăirile şi gândurile mele. Răspund cu un proverb: Înţeleptul învaţă din greşelile altuia, prostul nici din ale lui. Eu sunt prostul-care-munceşte-să-devină-înţelept: mă străduiesc să înţeleg ce mi se întâmplă mie, ca să reuşesc să înţeleg mai bine ce li se întâmplă altora; şi invers, mă străduiesc să-i înţeleg pe alţii, ca să mă înţeleg pe mine; e singura cale către empatie. Mă adresez doar acelor cititori şi clienţi care îmi seamănă; dacă nu sunt suficient de proşti ca să mai aibă ceva de învăţat şi suficient de înţelepţi ca să înveţe din experienţele altora, inclusiv ale mele, au de unde alege, e plină lumea de „experţi” care se pretind neutri, impersonali. În lumea ştiinţifică de cel mai înalt nivel, se foloseşte tot mai mult persoana întâi: e mai corect, mai autentic, mai etic să nu te ascunzi în spatele unei pretinse obiectivităţi sau neutralităţi, niciodată posibile 100%.
Aşadar, eu vă comunic ce a învăţat din experienţa personală prostul-care-munceşte-să-devină-înţelept. Cine vrea şi cine poate să înveţe ca înţeleptul, şi din experienţa proprie şi din experienţa altuia, va citi până la capăt şi va căuta să înveţe.
Nu sunt şef, nici politician, nici multimilionar, nici vedetă, însă am început să am ceva în comun cu aceste categorii. În ultimii ani, tot mai mulţi oameni, cunoscuţi şi necunoscuţi, se raportează la mine cu un entuziasm pe care îl credeam rezervat doar artiştilor şi vedetelor de televiziune, ori celor aflaţi în vârful ierarhiilor de putere. Comentariile postate pe un site independent de unii dintre cei cu care am lucrat devin tot mai entuziaste. Cineva a scris recent un articol care pare publicitate plătită – el spune că a fost, într-adevăr, plătită prin ce a câştigat citind blogul meu. Mesajele pe care le primesc prin e-mail exprimă, în plus, o emoţie pe care nici nu îndrăznesc să o fac publică. Şi mi s-a întâmplat chiar ca o tânără să înceapă să tremure şi să plângă la întâlnirea cu mine, explicând: „Vă citesc de mult timp şi am o mare admiraţie pentru ce scrieţi. Nu-mi vine să cred că vă întâlnesc”…
Homo sum et nihil humanum a me alienum puto. Sunt om şi nu-mi sunt străine nici nevoile general umane de recunoaştere şi admiraţie. Bineînţeles că mă simt flatată. Ego-ul meu e satisfăcut – cine spune că nu-l are minte. Însă este aici ceva mult mai important. Oricine are nevoie de feedback. Dar când deschizi un drum nou, nevoia e mult mai mare. Toţi aceia care deschid drumuri noi – inventatorii, artiştii autentici, leaderii autentici din afaceri sau politică, experţii autentici – resimt o nevoie acută de a şti că ceea ce creează ei are şi un impact social; fiecare mărturie onestă a celor care beneficiază într-un fel sau altul de munca lor constituie un feedback foarte necesar. Eu am deschis un drum nou şi sunt fericită când aflu că ceea ce ofer îi inspiră pe tot mai mulţi oameni, îi ajută să trăiască mai autentic, mai curajos şi mai echilibrat totodată; fiecare mărturie publică, fiecare mesaj, fiecare emoţie pozitivă îmi întăreşte încrederea cu care merg înainte; cele mai entuziaste manifestări le primesc de la femei şi bărbaţi, tineri şi la „vârsta de mijloc”, care nu-mi cer nimic altceva decât să-mi continuu munca, încât nu am niciun motiv să pun la îndoială sinceritatea lor.
Şi totuşi, de curând, am început să conştientizez o altă stare emoţională, cu totul neaşteptată: stresul, frica, anxietatea.
Trăirile mele sunt ambivalente, contradictorii. Pe de o parte, sunt fericită şi încrederea mea se întăreşte când aflu că ceea ce ofer este de ajutor real pentru tot mai mulţi; am nevoie de şi îmi doresc aceste feedback-uri. Pe de altă parte, mi se strânge, involuntar, inima. Pentru că, undeva în subconştient, experienţa de viaţă îmi aminteşte de fiecare dată că entuziasmul oamenilor e, ca orice emoţie puternică, pasager. Atunci când un om investeşte în tine atâta încredere şi energie, aşteaptă de la tine – chiar dacă nu e conştient – enorm. Riscul de a dezamăgi e foarte mare, iar tu devii victimă a propriilor frici, pentru că simţi că ai prea puţin control asupra situaţiei; viitorul relaţiei e dependent mai mult de emoţiile, structurile personale şi experienţele celuilalt decât de ce faci tu efectiv. În plus, orice manifestare de admiraţie entuziastă din partea unora atrage întotdeauna manifestări de denigrare din partea altora. Aşa cum am argumentat într-un alt articol, oamenii au atât o nevoie de emoţie pozitivă, cât şi una de emoţie negativă, iar orice extremă în admiraţia pentru cineva conduce, mai devreme sau mai târziu, la o extremă în denigrarea aceleiaşi persoane. Am şi văzut câteva comentarii în care unii se transformă spontan în procurorii şi judecătorii mei.
Prostul-care-munceşte-să-devină-înţelept învaţă din trăirile proprii că aceasta este, foarte probabil, capcana psihosocială care îi face pe artiştii cei mai admiraţi şi pe oamenii cei mai puternici, expuşi repetat când entuziasmului când denigrării, să treacă foarte uşor de la încredere în sine la stres, atacuri de panică, anxietate, depresie şi chiar tentative de suicid. Au nevoie de o inteligenţă emoţională şi o inteligenţă caracterială foarte bine lucrate, mature, pentru a conştientiza riscurile şi a găsi soluţii ca să facă faţă situaţiei într-un mod sănătos.
Observaţiile proprii şi lecturile mă determină să cred că mulţi utilizează o atitudine arogantă „jucată”, doar aparentă, ca „strategie” de protecţie – ghilimelele vor să spună că e vorba de o metaforă; comportamentul respectiv e cel mai adesea cvasi-instinctiv, nu produsul unui calcul raţional. Alţii construiesc şi întreţin, tot cvasi-instinctiv, o aroganţă agresivă, atacuri de furie, boli fizice şi depresii, pentru a-şi proteja imaginea de sine şi relaţiile foarte apropiate: obţin în acest fel dreptul la o oarecare intimitate (în locul judecăţii publice), dreptul de a nu fi la înălţimea aşteptărilor (în locul luptei continue pentru a se menţine „în vârf”), compasiune (în locul riscului de dispreţ sau desconsiderare, pentru că au înşelat aşteptările), suportul necondiţionat al celor cărora li se destăinuie (în locul riscului de a fi abandonat)… Chiar unele tentative de suicid pot intra în aceeaşi categorie; pot fi acte spontane, foarte autentice, fără nicio legătură cu boala psihică, calculul raţional sau prefăcătoria, care îl ajută pe cel în cauză să se protejeze nu doar împotriva ne-prietenilor săi, ci şi în relaţia cu fanii ale căror laude îl împing să simtă că el trebuie să fie continuu „în vârf”, că doar situarea „în vârf” îl face demn de atenţie, preţuire şi afecţiune.
Acum vă invit să învăţaţi şi din experienţele proprii.
Aţi fost vreodată „obiect” al entuziasmului repetat, al investiţiilor – emoţionale sau / şi materiale – şi aşteptărilor foarte mari din partea părinţilor, profesorilor, colegilor, şefilor, prietenilor, fanilor? Sau, şi mai probabil, al atitudinilor extreme, când foarte apreciative, când foarte critice? Dacă aţi trăit această experienţă, vă aflaţi în pericol. Ce strategii folosiţi pentru a face faţă emoţiilor dumneavoastră ambivalente, contradictorii? De câte ori apelaţi, non-conştient, la superioritate, aroganţă, accese de nervi, furie, stări depresive etc.? Cât de sănătoase sunt ele pentru corpul şi mintea dumneavoastră, pentru relaţiile dumneavoastră?
Manifestaţi atitudini de acest fel, fie foarte entuziaste, fie foarte critice, faţă de cei din jur: copii, partener(ă), prieteni, şefi, artişti, oameni politici? Dacă faceţi aceasta repetat, ori sunteţi mai mulţi care faceţi aceasta, îi puneţi în pericol. Asiguraţi-vă că au – sau îşi dezvoltă – inteligenţa emoţională şi inteligenţa caracterială necesare pentru a face faţă sănătos acestor stimulări. Dacă îi iubiţi într-adevăr, ori vă leagă de ei un scop comun, ajutaţi-i, îndeosebi pe copiii şi partenerii dumneavoastră, dar şi pe prietenii ori subalternii dumneavoastră, să înveţe cum să folosească sănătos şi aprecierile cele mai entuziaste şi criticile cele mai ferme.
Evident că şi oamenii politici şi şefii au mare nevoie să înveţe acestea, şi că noi toţi avem nevoie ca ei să înveţe, însă mă tem că influenţa noastră asupra lor se limitează la dreptul de a vota şi la verticalitatea de a le spune deschis – şi constructiv, paşnic, decent – ce gândim…
Concluzia mea este aceasta: nici stima de sine şi încrederea în sine, nici inteligenţa cognitivă, în afaceri sau politică nu ne protejază – aşa cum cred mulţi – de atitudini arogante, agresivitate, anxietate, depresie sau tentative de sinucidere; inteligenţa emoţională şi inteligenţa caracterială însă, da.
Vă ofer aici o pistă pentru dezvoltarea acestor forme de inteligenţă. Artiştii spun că frumosul se află întotdeauna în ochii privitorului, nu în opera de artă. Oamenii de ştiinţă spun acelaşi lucru despre adevăr. La fel se întâmplă şi când judecăm oamenii. Parafrazând un vechi dicton: Spune-mi ceva despre alţii – sau despre mine – ca să-ţi spun cine eşti. Orice spune cineva, despre oricine şi orice, e marcat de subiectivitatea sa şi vorbeşte – deschis sau pe ascuns – despre interesele sale, nevoile şi valorile sale, idealurile şi alegerile sale, limitele şi deschiderile sale, frustrările sale. Când cineva vă laudă sau vă critică, întrebaţi-vă ce spun vorbele lui despre el / ea. Când dumneavoastră lăudaţi sau criticaţi, întrebaţi-vă ce spun vorbele dumneavoastră despre dumneavoastră. Şi acţionaţi în consecinţă.
Asociaţi numele Elisabeta Stănciulescu cu aceste trei lucruri:
– Deviza Un plus de înţelepciune în viaţa ta. Nu pretind că aş furniza înţelepciune. Eu pot aduce un plus de înţelepciune doar în viaţa mea. Iar cine lucrează în echipă cu mine aduce un plus în viaţa sa.
– Sigla VIP-AS. Clientul meu învaţă cum să devină VIP – Very Important Person – în primul rând pentru el însuşi şi pentru oamenii care apreciază ce poate el oferi. Învaţă cum să devină AS în orice face sănătos. Şi acceptă să se orienteze după aceste repere / valori: Verticalitate – Integritate – Performanţă – Autenticitate – Sens.
– Modelul DACI .Este un model interdisciplinar de învăţare pentru creşterea performanţelor şi rezolvarea problemelor de viaţă : autocunoaştere + încredere ; cuplu + familie ; muncă + leadership ; şcoală + formare continuă; pasiuni + visuri. Citiţi detalii aici.
Site, blog şi contact: http://elisabetastanciulescu.ro
Facebook: Elisabeta Stănciulescu