Sunt ocupat până peste cap şi mă plictisesc de moarte

După toate aparenţele exterioare, munca mea la serviciu ar trebui să fie foarte palpitantă: eu călătoresc, predau, scriu, mă întâlnesc cu oameni interesanţi şi lucrez cu oameni de înaltă performanţă, în nişte medii unice. Cu siguranţă, eu sunt un om ocupat. Dar mă şi plictisesc.

Dacă am văzut că nu pot scăpa nicicum de starea mea de melancolie, mi-am asumat riscul şi i-am spus şefului meu. Spre meritul lui, mi-a răspuns: “Bine … atunci ia-ţi un an sabatic şi fă ceva complet diferit”. Bănuiesc că şi-a dat seama că plictiseala mea nu provenea din faptul că nu am nimic de făcut,ci din cauză că din tot ceea ce făceam, nimic nu mă făcea să simt că merită să-l fac. Oamenii au o dependenţă naturală de lucruri care au un sens şi o semnificaţie pentru ei, iar genul acesta de plictiseală existenţială semnalizează retragerea nefericită a sensului din viaţa noastră.

Chestia haioasă e că, dacă plictiseala ar veni pur şi simplu din cauză că nu ai ce face, ar putea fi eradicată dându-le oamenilor mai multe lucruri de făcut. Chiar şi sarcinile relativ banale ar ajuta la atenuarea senzaţiei de completă inutilitate. Numai că, dacă ceea ce li se cere oamenilor să facă nu contribuie direct la ceva care să aibă o semnificaţie mai înaltă pentru ei – ceva mai mare decât ei înşişi – atunci abordarea asta va funcţiona numai pe termen scurt.

În mod similar, dacă plictiseala ar rezulta din faptul că oamenii au “prea mult din ceva bun” – şi au senzaţia că noutatea s-a erodat şi încântarea a dispărut – atunci ar putea fi rezolvată dându-li-se ceva nou de făcut. Acesta este unul dintre modurile în care mulţi oameni care sunt ocupaţi ajung să fie plictisiţi la serviciu, iar plictiseala de genul acesta e deosebit de acută printre cei cu performanţe înalte şi printre cei care se apucă rapid de treabă, dar apoi se plictisesc uşor de ceea ce au de făcut. Ce-i drept, există câteva soluţii evidente – precum rotaţia joburilor, programele de training din care oamenii capătă noi abilităţi sau extinderea portofoliului de responsabilităţi – iar de regulă plictiseala de genul acesta poate fi eradicată după ceva timp.

Dar cum ne reparăm vieţile de la serviciu când problema este că avem mai mult decât suficient ca să ne ţină ocupaţi toată ziua – dar nimic care să dea un sens la ceea ce facem? Eu am avut noroc: am avut două lucruri pe care majoritatea oamenilor nu le au – un şef care mi-a înţeles problema şi luxul unui an sabatic, pentru a face ceva cu totul diferit.

În cele din urmă, se pare că singura soluţie evidentă pentru plictiseala existenţială este să le dai oamenilor ceva care să aibă o semnificaţie mai înaltă. Faptul că simţim lipsa de sens în munca noastră declanşează genul acela de plictiseală pe care filosoful Soren Kirkegaard l-a desemnat drept rădăcina tuturor relelor. De fapt, uneori îi întreb pe directorii executivi: dacă organizaţia ta ar dispărea peste noapte, şi hai să te lăsăm pe tine deoparte şi pe cei care depind de tine financiar, cui i-ar păsa cu adevărat? Cine ar fi afectat de lucrul acesta şi de ce? Sunt multe variaţii ale acestor întrebări existenţiale, dar scopul lor este întotdeauna acelaşi: să îi trezeşti pe oameni şi să îi faci să îşi dea seama că lucrurile pe care le fac în fiecare zi chiar contează.

Dacă ar fi să alegi, tu cum ai rezolva problema asta? Dacă a avea un serviciu care să dea un sens vieţii tale ar însemna să ceri prea mult, ce-ar fi să te ocupi în schimb de una dintre pasiunile tale? Oare e vreo surpriză faptul că oamenii cu mari realizări au şi o “altă viaţă” sau sunt competenţi într-un domeniu care nu are legătură cu jobul lor? În domeniul în care lucrez eu, unii dintre cei mai respectaţi profesori de afaceri sunt oameni cu mari realizări în alte domenii: printre ei se numără un poet, o călugăriţă, un fierar şi un pictor.

S-ar putea să existe şi o altă soluţie pentru lipsa de sens, deşi e mai greu de pus în practică. Iar indiciul se află în cel de-al doilea paragraf al acestui articol, care conţine un cuvânt din două litere ce tot apare, “sărind în ochi”: EU. S-ar putea ca tocmai faptul că ne concentrăm atenţia exclusiv pe noi înşine să stea la rădăcina nemulţumirii noastre. Dacă e aşa, cheia către o viaţă cu sens – la serviciu şi în altă parte – stă în mutarea atenţiei de pe propria noastră persoană pe “celălalt”. Şi putem să o facem dacă ne ocupăm de crearea de oportunităţi pentru cei cu care lucrăm, astfel încât să facă mici progrese în fiecare zi – deci să le dăm ceva ce îi face să se simtă bine. Poate că aceasta e, de fapt, adevărata problemă pe care trebuie să o depăşim.

Mark de Rond este profesor de strategie şi organizare, asociat la Judge Business School -University of Cambridge. Noua lui carte este intitulată “There Is an I in Team”.