Ce am făcut când am văzut câte treburi restante s-au adunat până m-am întors din vacanţă
Îmi rezolvasem, înainte de a pleca, toate treburile pe care le înscrisesem în “lista cu lucruri de făcut”, apoi petrecusem 20 de minute în fiecare zi de vacanţă pentru a-mi verifica emailurile şi a da răspunsuri la mesajele urgente – astfel încât, la întoarcere, să nu am de a face cu un volum înspăimântător de mesaje restante. Dar, când m-am întors la serviciu, tot nu am avut cum să evit acumularea de mici întrebări şi propuneri la care eram rugat să dau un răspuns. Şi, din cauză că le spusesem colegilor mei când anume mă voi întoarce la birou, în inboxul meu “mă aşteptau” şi nişte mesaje referitoare la treburi cu adevărat importante. Cam pe la sfârşitul primei zile de lucru, aveam în inbox cinci drafturi de articole şi un manuscris de carte, toate aşteptând ca eu să dau un răspuns de vreun fel sau altul. În plus, aveam în acea săptămână un calendar destul de aglomerat cu şedinţe şi evenimente la care urma să particip.
Rezultatul? Mi-am început prima săptămână de lucru încercând să recuperez din urmă dar, chiar şi aşa, tot nu am reuşit. Nu mă ocupam de lucrurile de care vroiam cu adevărat să mă ocup, mă simţeam vinovat că nu reuşisem încă să revin cu un răspuns pentru oamenii care încercaseră să mă contacteze şi nu simţeam că aş fi făcut cine ştie ce progres. Mi se părea că va mai dura o săptămână sau două până voi reuşi să simt că mi-am recăpătat controlul asupra lucrurilor pe care le aveam de făcut – iar această senzaţie a fost cea care m-a făcut să-mi spun că de-abia aştept să trec prin perioada îndelungată ce se deschidea în faţa mea şi în care, timp de multe luni întregi, nu voi mai avea nicio vacanţă.
Nu toate joburile sunt aşa. Când eram reporter de ziar, domeniul meu era pur şi simplu acoperit de către un coleg în timpul în care eu eram plecat în concediu. Atunci când mă întorceam, trebuia doar să mă pun un pic la curent cu evenimentele care avuseseră loc cât am lipsit, dar nu se adunau niciodată treburi restante pe care trebuia să le rezolv “ca să ajung la zi”: dacă se întâmplase ceva cu adevărat important cât lipsisem eu, ziarul deja publicase un articol pe această temă. Acelaşi lucru e valabil pentru orice job în care altcineva trebuie să-ţi preia sarcinile cât timp eşti plecat în concediu.
E interesant că reglementările bancare din SUA impun ca angajaţii din bănci aflaţi “în poziţii-cheie sau cu o mare influenţă” să îşi ia în fiecare an câte un concediu de cel puţin două săptămâni “în linie” – suficient de mult încât altcineva din bancă să fie nevoit să le preia atribuţiile pentru acea perioadă de timp, ceea ce face mult mai dificilă muşamalizarea eventualelor matrapazlâcuri aflate în curs de desfăşurare şi de care s-ar ocupa tocmai bancherul plecat în concediu.
Nu stau cu “răsuflarea întretăiată” la gândul că o procedură similară ar urma să fie decretată de către vreo instituţie ce reglementează activitatea revistelor. În primul rând, nu există nicio instituţie de reglementare a activităţii revistelor – cel puţin nu în SUA. Iar jobul meu, prin natura lui, nu se pretează la preluarea atribuţiilor de către altă persoană în timpul concediului. Lucrez la proiecte a căror implementare durează săptămâni, luni, uneori ani întregi, iar de obicei în aceste proiecte sunt implicate mai multe persoane, fiecare dintre ele având un rol distinct. În general, îmi este destul de uşor să amân partea mea de muncă timp de o săptămână şi aş avea nevoie de un volum enorm de coordonare şi învăţare dacă ar fi să o deleg altcuiva. Aşa că, de cele mai multe ori, nu e practic să găsesc pe cineva care să preia sarcinile mele – iar concediul devine mai degrabă o perioadă în care îmi amân treburile de serviciu decât o vacanţă adevărată.
Lucrul acesta nu ar fi o problemă dacă mi-aş fi calibrat perfect volumul de muncă, astfel încât să las loc şi pentru câteva săptămâni de vacanţă în fiecare an. Am multă libertate de decizie în privinţa sarcinilor şi proiectelor pe care vreau să le preiau, aşa că, în teorie, ar fi posibil. Dar, în practică, sunt foarte impresionat de mine însumi când reuşesc să echilibrez timpul de lucru şi volumul de muncă în decursul unei săptămâni de lucru. Doar că luarea în calcul a timpului pentru vacanţă este ceva ce, pur şi simplu, mă depăşeşte.
În cele din urmă am încetat totuşi strădania pe care o depuneam pentru a recupera din urmă. Mi-am ignorat timp de trei ore “lista cu lucruri de făcut” şi am scris articolul acesta. Acum mă simt mult mai bine: mi-am recăpătat controlul, am realizat ceva tangibil şi m-am forţat să mă gândesc la lucruri mai mari şi mai importante decât simpla “recuperare din urmă”. Mai am încă foarte multe lucruri de făcut, dar am renunţat la hotărârea de a nu-mi mai lua niciodată o altă vacanţă.
Justin Fox este directorul editorial al Harvard Business Review Group şi autorul cărţii “The Myth of the Rational Market”.