Suntem cu toţii umani şi imperfecţi. Despre cultura organizaţională și comportamente

Oamenii de ştiinţă orientaţi doar spre realizări văd situaţiile numai din punctul de vedere al muncii şi al realizării de obiective şi, de fapt, s-ar putea ca ei să eşueze în realitate cu realizările lor, fiindcă sunt incapabili să vadă relaţiile de putere sau să se comporte corect atunci când se află în relaţii de putere cu alţi oameni.
Oamenii ostili nu au încredere în ceilalţi şi tot ceea ce văd sunt indicii sau semnale că trebuie să-şi descarce furia; s-ar putea ca ei să fie incapabili să reacţioneze atunci când alţi oameni îşi exprimă afecţiunea pentru ei.
Şi totuşi, cultura organizaţională conspiră în favoarea unui asemenea comportament defensiv, în sensul că oamenii îi respectă pe cei puternici şi îi dispreţuiesc pe cei supuşi. Ei preţuiesc, de asemenea, afecţiunea, dar se tem de exprimarea furiei.

Dacă un comportament defensiv este un comportament prin care, în cele din urmă, ne autosabotăm, atunci de ce se mai comportă oamenii în acest mod? În spatele tuturor comportamentelor defensive se află anxietatea. Ameninţările la adresa stimei noastre de sine ne cauzează un disconfort psihologic care ar putea fi la fel de puternic, sau chiar mai puternic, decât durerea fizică. Abilitatea de a face faţă unor asemenea ameninţări, şi de a răspunde în mod corespunzător la ele, este factorul care elimină disconfortul şi ne amplifică sentimentul că avem succes şi că putem avea o stimă de sine înaltă – şi este foarte probabil ca aceste sentimente, la rândul lor, să ne amplifice abilitatea de a face faţă ameninţării, dacă reapare în viitor, şi de a reacţiona la ea în mod corespunzător.
Numai că rămânerea într-o situaţie ameninţătoare, precum şi luarea unor măsuri realiste pentru a-i face faţă, sunt nişte acţiuni care cer curaj şi timp şi care, de obicei, implică disponibilitatea de a suporta un disconfort imediat în favoarea unui câştig pe termen lung – deci, oamenii optează mai des pentru acţiuni rapide şi paliative care elimină disconfortul imediat, dar eşuează în atingerea scopului principal: rezolvarea problemei.
Este mult mai probabil ca o persoană care este necăjită să răspundă în mod agresiv sau prin retragerea din situaţie. Acestea sunt reacţiile fundamentale de luptă-sau-fugi, care sunt nişte caracteristici comune ale tuturor fiinţelor vii.

La serviciu, „problemele cu oamenii” sunt de obicei legate de aceste reacţii elementare de luptă-sau-fugi

Atunci când o persoană are o reacţie agresivă, acest răspuns îi eliberează tensiunea imediată – deci, persoana în cauză se simte mai bine pe moment –, dar rareori elimină ameninţările la adresa identităţii sale psihologice, aşa cum se întâmplă uneori atunci când reacţia serveşte la protejarea existenţei sale fizice.
Retragerea dintr-o situaţie poate îndepărta temporar ameninţarea, dar nu ajută la abordarea problemei în cazul în care acea ameninţare reapare. Agresiunea şi retragerea sunt reacţii care adesea dau un sentiment al răsplăţii pe moment – fiindcă oferă o uşurare temporară din starea de anxietate, deci asemenea comportamente tind să fie repetate în situaţii similare. Tiparul acesta de reacţie îi face pe oameni să devină blocaţi în nişte moduri neproductive de a face faţă situaţiilor care le produc anxietate.
Un numitor comun al tuturor tehnicilor de autoiluzionare este încercarea de a evada din realitatea faptului că suntem cu toţii umani, vulnerabili şi imperfecţi. De exemplu, dacă alţii se aşteaptă de la tine să fii un copil, părinte, profesor sau soţ iubitor, iar tu, la rândul tău, crezi lucrul acesta, atunci s-ar putea să ţi se pară greu de acceptat faptul că, în acest moment, eşti furios pe persoana pe care ar trebui să o iubeşti şi plin de resentimente la adresa ei. Iar dacă te confrunţi cu acest resentiment inacceptabil, ce poţi să faci? Există mai multe căi de evitare sau retragere din această situaţie.

Poţi să intelectualizezi sau să-ţi raţionalizezi gândirea, ca să-ţi separi gândirea de emoţii. Această mişcare poate chiar să-ţi ofere o răsplată de substituţie, pe măsură ce porţi o discuţie intelectuală cu persoana care ţi-a declanşat sentimentele.
Ai putea să construieşti o deghizare dublă foarte elaborată şi să adopţi comportamente şi atitudini care sunt chiar opusul a ceea ce simţi de fapt. Poţi să faci glume sau să o sufoci pe persoana care te preocupă cu o falsă afecţiune, devenind astfel „drăguţ ca o lamă de ras”. Genul acesta de manifestare este denumit adesea agresiune pasivă.
Poţi deveni un om „drept şi virtuos” pentru a te convinge de perfecţiunea ta morală (ești genul care are convingerea fermă – şi nefondată – că ar fi în totalitate corect, virtuos sau superior din punct de vedere moral, iar din această postură devine îngâmfat şi se „auto-îndreptăţeşte”, adică îşi acordă singur dreptul de a le ţine altora predici moralizatoare, sau este intolerant cu opiniile şi comportamentele lor).
S-ar putea să-ţi abandonezi postura de adult şi să regresezi într-o stare copilărească, devenind dependent, „agăţat de celălalt”, îmbufnat şi manipulator.

Ai putea să eviţi cu totul contactul cu oamenii şi cu realitatea în general şi să evadezi într-o lume a fanteziei. Acesta a fost modul de viaţă al personajului Walter Mitty din povestirea lui James Thurber „The Secret Life of Walter Mitty”. În propriul tău tărâm a fanteziei, te poţi salva de anxietăţile tale imaginându-ţi că totul este numai drăgălăşenie, iubire şi lumină. Sau poţi alege alternativa opusă, portretizându-te ca fiind periculos şi distrugător, fără să suferi pedepsele la care ai putea fi supus dacă ai fi aşa în realitate.
Cealaltă cale principală pe care o ai la îndemână este agresiunea, care, la rândul ei, poate lua mai multe forme diferite. Dar în acest caz se întâmplă un lucru interesant: un răspuns agresiv oferă mai multă speranţă de a trata cu realitatea în mod realist pe termen lung, fiindcă este mai deschis şi vă menţine, pe tine şi pe persoana care te deranjează, mai informaţi cu privire la sentimentele pe care le ai.
Un mecanism agresiv comun este proiecţia. În loc să-ţi recunoşti resentimentul ca atare şi să admiţi că este al tău, ai putea să o învinuieşti pe persoana care te deranjează de propriile tale „defecte”, acuzând-o tocmai de ceea ce te face pe tine să te simţi vinovat. Apoi trăieşti un sentiment de indignare îndreptăţită, care-i dă stimei tale de sine o stare momentană de „exaltare” similară efectului unui drog. „Nu am resentimente faţă de tine; tu eşti cel care are resentimente. Pot să văd asta în ochii tăi”. Această reacţie reflectă vorba veche care spune că „atacul este cea mai bună formă de apărare”. Bineînţeles, este foarte probabil ca această reacţie să provoace un răspuns agresiv şi, astfel, să nu aducă mult-sperata eliberare din starea de anxietate sau uşurarea stării, nici măcar pe termen scurt.

Ai putea, de asemenea, să-ţi deviezi resentimentul, îndreptându-l spre un obiect – de exemplu, dând cu pumnii într-o pernă (tehnica deplasării). Fiindcă această reacţie nu este îndreptată spre persoana pe care se presupune că ar trebui să o iubeşti, poţi să pretinzi că nu ai resentimente la adresa ei şi că ai avut doar „o zi grea” sau că „te simţi aiurea”, ori „nu ești în apele tale”.
Ai putea, de asemenea, să regresezi până la stadiul în care ai un comportament infantil agresiv şi faci o criză de isterie (regresie). Chiar dacă episodul acesta dezvăluie ceea ce simţi, ţie şi celuilalt, ideea e că poţi cu uşurinţă „să-l dai deoparte” mai târziu ca fiind neimportant şi nesemnificativ – sau chiar drept ceva care este mai degrabă „drăguţ”.
Oricare dintre aceste metode poate fi folosită pentru a reduce anxietatea imediată şi a evita trăirea efectivă a sentimentului că tu, la fel ca toate fiinţele umane, eşti vulnerabil, dar pretabil la schimbare. Toţi oamenii trăiesc o gamă largă de sentimente şi le exprimă în moduri pe care nu toată lumea le va considera a fi acceptabile. (Va urma)

Profesorul Ben Bryant este directorul „CEO Learning Center” la IMD Business School

Articol preluat din numărul 244/februarie 2018 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.